Pas după pas apăsat în zăpadă. Eram hotărât. Era dimineaţă.
Ningea nebuneşte. Fulgii mari se înfundau cu zgomot în omăt. Cerul astupat înnegrea zăpada cu lumina lui.
Colinele înzăpezite se întindeau de jur împrejur ca nişte mari peşti morţi. Urcam şi coboram peste pântecele lor, căutând.
În vârful uneia dintre coline m-am oprit. Am închis ochii. Am aşteptat astfel până la amiază.
Primul lucru pe care l-am văzut când mi-am despicat pleoapele şi am privit în sus … ai fost tu. Cădeai ca o zână împuşcată, rostogolindu-te cu aripile desfăcute, prăvălindu-te, tu pasăre albă, pe umărul meu.
Prăvălindu-te peste mine, la fel de repede ca înserarea.
Am închis din nou ochii, pentru că nu era nevoie să te privesc. Îţi simţeam picioarele de pasăre pătrunzându-mi în umăr.
Îţi simţeam frica şi durerea atât de aprig, încât am uitat de toate fricile şi de toate durerile mele.
Ar fi trebuit să îngheţăm peste noapte, dar ne-a salvat sângele nostru fierbinte. Sângele tău de pasăre rănită. Sângele umărului meu sfâşiat.
Ne clătinam uşor în gerul nopţii, calde fântâni de viaţă.
Imensă întindere de zăpadă. Nu se urnea nici o pală de aer. Nu cădea un fulg.
Undeva, o pată roşie, oprită din lăţirea ei lentă, îngheţată. În mijlocul ei, o siluetă îngenuncheată, cu capul sprijinit în roşul zăpezii. Din umăr păreau să i se ridice două aripi, ca ale unui fluture înţepenit.
Era dimineaţă.