Nu stătea la "comun" mai mult de o noapte, indiferent cât de aglomerat era sanatoriul. Ce să caute ea cu fauna aia pestriţă, adăpostită ca vai de lume pe paturi pliante!
Pedantă, cochetă, madam Oracol cunoştea regulile casei. Mai ales pe cea mai importantă. Plicul... Strecurat cu eleganţă, între două elucubraţii ale Tartorului, - aşa îi spunea ea doctorului - din care nu pricepea o iotă. Şi nici n-o interesa. Pentru ea, important era că are cine s-o asculte. Plicul îi dădea prioritate faţă de cârdul de paciente care aşteptau la uşa cabinetului, câte o jumătate de zi . Aşa că, dacă avea chef să plângă, amintindu-şi cum a prins-o cutremurul în timp ce era în baie şi cum a sărit pe geam în pielea goală, noroc că stătea la parter, putea să plângă şi o oră pe fotoliul din cabinet.
Pensionară, cu vechi ştate în casa iluziilor regăsite, madam Oracol se simţea "minunat, ca-n minunata epocă de aur".
- Taci, madam , cu epoca, încerca s-o oprească vreo pacientă binevoitoare. Vezi, c-aici e plin de călugări de la mănăstirea Secu şi dai de dracu’ atunci când ieşi.
- De dracu’ am dat de când au venit ăştia la putere. Nu i-ar mai răbda Dumnezeu, drăguţu’. Ce să-mi mai ia? Mi-a luat casa, pământu, bijuteriile. Şi mi-a dat o chichineaţă de patru pe trei, c-a raţionalizat şi spaţiu ca zahăru şi uleiu. Tocmai la dracu-n praznic. La etajul sase, să-mi iasă sufletu’ din mine urcând, că liftu-i mereu defect şi lumina arde numai când vrea nebunu, arză-l-ar focu şi mânca-l-ar viermii ăi neadormiţi! Că l-a obligat şi pă bărbatu-meu să se despartă de mine, c-a fost tata chiabur. Şi i-am stricat dosaru’, de nu mai putea să plece în străinătate. Aşa că i-a băgat-o pe gât pe stricata aia. Că era de neam prost. Şi el îmi tot scria săracu’ din toată lumea şi se ruga de mine să-l iert. Ba, să-l ierte cucii, că mi-a mâncat tinereţea şi mi s-a scurs luminile ochilor de atâta plâns. Şi-acu’ stau în doispce metri şi cu nenorociţii ăia dasupra. Că fumează ca şerpii şi-aruncă, numa de-a dracu scrumu pă florile mele, de nu rămâne nici o frunză întreagă. Şi dacă-mi vine şi mie o prietenă la o cafea, nu pot să stau cu ea pă balcon că-ncepe ăia cu discoteca. Discoti-i-ar mama dracu’ şi mânca-i-ar canceru’ de dobitoci! C-a venit nespălaţii cu repartiţie şi nu s-aude niciodată apa curgând la baie. Că se spală doar când plouă. N-o da Dumnezeu, drăguţu’, să moară cine ştiu io ... Să deschiz ziaru' de dimineaţă, că numai d'aia iau ziaru’, să văd morţii. Cum îl deschiz, îl şi închiz. Că cine vreau eu să crape trebe să fie pe prima pagină. Şi ...
Madam Oracol se scoală de pe şezlong şi-şi pune halatul pe ea. Nu poate să se ducă aşa, “în nudu’ gol” la cabinet. Şi-o încearcă şi-o migrenă...
- Unde-o fi asistenta? Că şi astea umblă, pe unde şi-a dus mutu iapa. Se-nfundă în câte-o cameră şi trag din ţigare. Arză- le- ar focu de ţigări! Şi nu vine nici una când ţi-e rău. Şi n-am pe nimeni, că sunt singură - singurică pe lume. Şi mironosiţele astea, tot timpu’ trebe să stai cu mâna-n buzunar. Că, dacă nu le dai ceva, bagă acu-n tine ca-n brânză. Şi faci flecmon de dormi numa pe burtă. Ia, uite-o şi p-aia ... Zice că-i bolnavă şi umblă numa cu ochii după bărbaţi. Auzi, drăguţă, ia pune-mi şi mie vederile astea la cutie! Ce te uiţi că-s toate pe numele meu? Păi, cine să-mi scrie şi mie? Că n-am pe nimeni. Vezi, nu le pune pe toate odată. Să le primesc pe rând... Ia, uite-o pe matracucă? Ţi-am zis eu? Uite-o cum stă spânzurată de braţul ăluia! C-ar putea să-i fie copil! Că nu se mai astâmpără , ale dracu’ isterice ... Da, pe mine nu mă interesează viaţa altuia. Că destul mă chinui singurăăă.
Madam Oracol şi-a dat cu rimel, aşa că s-a răzgândit şi nu-şi mai plânge de milă.
- Marfă proastă, comentează ea înciudată. Românească. Dacă te-apucă ploaia, te faci ca un coşar. Noroc că-mi mai aduc prietenele şmacuri de import.
- Păi, ziceai că n-ai pe nimeni?
Madam Oracol e de-a dreptul ofuscată.
- Cum să n-am? Păi ştii ce mă iubeşte pe mine lumea? Că io nu umblu cu vorba. Şi ce văd în cărţi e sfânt.
- Dai în cărţi?
- Aşa, ca să mai treacă timpu’. După ce trece vizita, îţi dau şi ţie, dacă vrei.
Scoate capul pe uşă şi se uită pe coridor.
- Ce? N-a venit doctoru? Nu se face vizita? Auzi? Hai să-ţi zic ceva! Da, să juri că nu mai spui la nimeni. Intr-o zi, i-am dat lu’ Tartoru-n cărţi. L-am văzut că umbla ca bezmeticu şi n-avea stare şi mi-am zis: Hai să-ncerc. Iubea pe una de ghindă. Da, nu i se arăta cu cununie. Io i-am zis că-i cade la aşternut, la un drum de seară. Cu bucurie. Mi-a prelungit şederea cu o săptămână. Păi, zii şi dumneata! Ce să fac pe căldurile astea în Bucureşti? Că-mi fierb creierii-n cap. Aici, de bine de rău, mâncărica – mâncărică. “Garsoneria”, mai mare ca a mea de acasă. Plimbărica-plimbărică. Şi nu sunt singură. Inţelegi? Că pe mine asta mă omoară. Stai, să-ţi dau adresa. Să vii neapărat pe la mine! Ia, uite ce cercei am primit! De la una pe care a părăsit-o amantu şi-acu’ umblă cu unu-nsurat şi cu copil. Da i-am zis că-i cade cu cununie.
Madam Oracol scoate cărţile de sub pernă.
- Asta e! Că eu nu duc vorba. D-aia vine lumea la mine ca la sfintele moaşte. Tu de care eşti? De verde, că ai ochii verzi ... Da, să nu mai spui la cineva, că te blestem! Că nici de la mine n-aude nimeni o vorbuliţă. Că ştii cum e ... Secretu-i secret cât îl ştie unu singur. Ş-ăla mort. Ha, ha, ha! ...