respect înseamnă a ţine cont de celălalt ca un tu care în permanenţă devine un eu inaccesibil. el se aplică bătrânilor în acelaşi fel în care se aplică cărţii sau pisicii, care e pentru unii animal sfânt. sfânt în sensul că merită privilegiul de a nu fi atins fiind acel vulnerabil şi acel important care ne situează în faptul de a exista altfel. nu respect decât bunătatea.

ce se întâmplă în absenţa respectului este atingerea lucrurilor care e o nefirească stare a omului – aceea de a fi batjocorit de obiect şi sinele său. dacă luarea în posesie a lucrului îl transformă în obiect, atât în cazul posesorului cât şi al posedatului, ceea ce salvgardează natura umană de la ispita de a fi altceva este deposedarea, lepădarea şi predarea lucrurilor şi a sinelui celuilalt, care va pro-ceda, în cel mai bun caz, în cea mai bună dintre lumile logice posibile, nu şi actualizabilă. marea brutalizare a acestui puzzle incomplet şi resentimentar numit conştiinţă implică o greaţă în faţa aceluia care reduce, în stil doctrinar, înţelesul unui fapt oarecare. bruscarea şi solicitarea imperativă sau nevizarea interlocutorului tău sau a umanităţii în general conduc la disoluţia solidarităţii şi a confortului psihic dat de siguranţa metafizică a regăsirii sub acelaşi chip, familiar şi, în acelaşi timp, insondabil. absenţa respectului agresează, în sensul răzbunării lucrurilor şi a sinelor împotriva altora sau a lor însele. a lor însele pentru că există un recul nevăzut al faptelor şi informaţiilor, ca-ntr-o reţea electrică defectuoasă. până la urmă, de prezenţa sau absenţa respectului ţine calitatea relaţiilor şi a celui pe care îl ai în faţă şi cu care te aduni.

de ce se face prezentă tot mai acut această absenţă a respectului e justificabil, până la un punct. decăderea dogmelor, privilegiul acordat libertăţii individuale, neaderenţa la argumentele discursurilor moralizatoare, un anume stres metafizic acumulat de structurile mentale care, anonime sau nu, cedează, lipsa generozităţii privirii care obiectualizează tot mai mult, utilizarea inadecvată a darului într-o societate a lipsurilor şi a golurilor. există o foame ascendentă de sens dublată de senzaţia tot mai pregnantă că ceva ne scapă, cu cât ne simţim mai fericiţi. în plus, există o măgărie ancestrală a omului şi anume ispita de a exista, dar substituindu-se permanent şi irevocabil dumnezeului în care crede. ca şi cum astăzi dumnezeul fiind noi, ne furăm nouă înşine darul. nejustificabilă este însă atitudinea celui care se crede în măsură a extrapola viziunea sa, capacitatea sa de înţelegere dependentă strict de experienţa sa de viaţă, asupra întregului univers şi, implicit, asupra eului celuilalt, care, la fel, va cere un respect pe care nu îl acordă a priori existenţelor de orice natură al fi ele.

principala eroare este cea a întemeierii respectului pe merit. respectăm o fiinţă pentru că ea posedă anume competenţe, anume statut sau inspiră teamă. recunoaştem aici că, la un nivel elementar, respectul ţine de animalitatea care funcţionează ca un zid protector, în sensul păstrării unei distanţe convenabile faţă de ceea ce ne depăşeşte şi ne poate periclita poziţia ocupată în reţea. însă este impropriu să te încrezi în infailibilitatea deciziilor tale atunci când acorzi merit unui fapt şi altuia nu. că, să spunem franc, toţi merităm sau nu să ne simţim fericiţi. relativizarea argumentelor evidenţiază aşadar o primă incoerenţă: respectăm ceva din diverse motive, eventual pentru a fi respectaţi la rândul nostru, şi nu de dragul respectului în sine. sau de ne-dragul lui, ca revoltă în faţa nimicului.

de ce trebuie să respectăm e, aşadar, o falsă problemă. putem respecta fără acest celebru “trebuie”. ca act gratuit, de exemplu. ca revoltă sau absurd. depăşim astfel motivaţiile subiective sau obiective, păstrând în acelaşi timp o valoare specific umană care permite instaurarea armoniei micro şi macrouniversului prin refugiul în civilizaţie şi cultură.

cine e beneficiarul respectului meu devine clar: eu, pisica, bătrânul sau cartea. sau niciunul, dar ştim măcar ce se pierde atunci când nu se câştigă nimic.

rămâne întrebarea: avem un respect, cum procedăm?