¨Al vieţii-mi rost e să iubesc, nu să urăsc!¨

¨ Copil de-aş fi avut, ori soţ, ce-ar fi murit,

Ei putrezeau far' de mormânt, dar eu să-nfrunt

Cetatea — asta nu!... Şi cărui gând mă plec?

Că soţ de-aş fi pierdut, un altu-aş fi aflat!

Copilu-mi de-mi pierdeam, copil c-un alt bărbat

Aş fi avut! Dar frate cum aş mai avea?

Că doar şi tatăl meu şi maică-mea îmi sunt

La Hades ferecaţi! Vezi dară, frate drag,

De ce cinstire-ţi dat-am azi mai mult decât

Oricui, lui Creon de-am ajuns acum să-i par C-o făr'delege-am săvârşit!... în mână-i sunt!... Mă duce spre mormânt, far' nici să fi ştiut De-al nunţii drag desfăt. Nici soţ eu n-am avut, Nici prunc n-am alăptat! Şi singură — că toţi M-au părăsit — de vie-acum spre-al morţilor Lăcaş cobor... Ce lege-a zeilor căleai? Să-mi mai ridic ochii spre ei? Vai mie, vai! Şi sprijin cui să-i cer? Cucernică fusei, Şi-acum ponosu-l port cum legea-aş fi călcat? De zeii-au socotit că-i drept să-ndur ce-ndur, Nu m-oi jăli! O făr'delege-am săvârşit; Osândei deci mă-nclin! Dar alţii vinovaţi De-ar fi, dea zeii-atât să pătimească ei, — Atâta doar! cât pe nedrept azi pătimesc!¨

Discursul Antigonei e dominat de cuvântul noţional ( 1 ). Datorită acestui cuvânt, monologul Antigonei devine o reprezentare.

Mai putem sesiza şi cuvântul ca semn arbitrar şi sau motivat (2 ).

Această perspectivă se referă la zgomote, şoapte. Raportul este păstrare-acţiune.

Cuvântul ca reprezentare abstractă şi sau concretă ( 3 ).

Referindu-mă la spectacolul realizat de Gelu Badea, discursul Antigonei este o reprezentare autosimbolică. Simbolul este raportul dintre semn şi conştiinţă.

Avem parte şi de extensia termenilor (4). Antigona observă lucrurile, obiectele. Ea multiplică punctele de vedere posibile. Percepţia unui obiect este un fenomen care porneşte de la sine însuşi şi care se are pe sine ca predicţie.

De aceea Antigona realizează un limbaj interior, ea este caracterizată de catafazie prin repetarea unor anumite fraze.

În imaginea formată de Antigona, de o parte se află cuvântul, de alta, vidul. Astfel, într-o imagine există întotdeauna o sărăcie prezentă.

Conştiinţa imagologică a Antigonei pune obiectul său, pe sine ca neant (5 ). Este scena monologului în mormânt şi ultima rostire a Antigonei.

Cuvîntul poate să aibă calitate şi cantitate, să fie vag sau exact(6). Antigona anunţă raportul tragicului: limitare-conştiinţă.

Putem observa structura intenţională a spectacolului:

1) existenţa duşmanului magic- Hades

2) încercările magice,

3) elementele auxiliare magice- inovaţiile regizorale: instrumente muzicale, cântece ca semn al ritului şi producerii, mimă, coregrafie, scheme simbolice,

4) obiectul magic,

5) forţa şi sau cunoaşterea magică,

6) lipsa unui obiect sau a unei fiinţe determină apariţia eroului în scenă,

7) vestea nenorocirii este divulgată,

8) rolul corului este foarte important. El apare ca efect al unei morţi. Nenorocirea se face astfel cunoscută şi reacţia se poate produce.

9) propunerea de a alege

10) transformarile care determină sfărşitul.

Spectacologia propune o convenţie necesară cu ajutorul căreia reprezentările simbolice iau naştere şi pot fi interpretate. Cuvântul este mişcare, este revolta Antigonei.

Referinţe bibliografice:

Vladimir Propp- La morphologie du conte,
Jean-Paul Sartre- L' imaginaire,
Marcel Cressot- Le style et ses techniques.