Nu mai trecusem demult pe la azil.
Mă trezisem într-o dumincă la fel ca oricare alta, cu gândul la el. Nu că m-aş mai fi simţit legată de promisiunea făcută Adinei, pur şi simplu mi se făcuse dor de oamenii aceia, de existenţele lor, mai mult sau mai puţin mărunte. Sătulă de compania pereţilor, care pesemne şi ei se săturaseră de mine, am hotărât să fac un drum până acolo.
Parcul era la fel cum îl lăsasem, poate un pic mai înviorat de prezenţa oamenilor, aflaţi în număr mai mare ca de obicei.
De departe, îmi atrăsese atenţia silueta Generalului şi am decis să trec să-l salut, cu riscul de-a mai primi o „binecuvântare”, în stilul cu care aproape mă obişnuisem.
Ultima dată, îl lăsasem cu lacrimi în ochi, strigând-o pe Olga.

Abia când m-am apropiat, am observat că avea companie. Mai exact, se îndrepta, cu o floare în mână – pe care tocmai o culesese – către o femeie cam de aceeaşi vârstă cu el. Aceasta mi-a atras atenţia printr-o izbitoare distincţie, prin graţia şi eleganţa gesturilor şi chiar frumuseţe – atât cât poate fi de frumoasă o femeie trecută de şaptezeci de ani. Apoi, părea a-i privi de sus pe ceilalţi, în ciuda faptului că era destul de scundă. Numai pe General îl privea de jos în sus, într-un cu totul alt fel, de parcă ar fi vrut să-l cuprindă întreg în toată fiinţa ei.

- Vezi, Ana, îi spunea, până şi floarea aceasta a nimănui are o soartă! Dumnezeu ştie prin ce minune o sămânţă de floarea-soarelui a trecut de zidul ăsta, a prins rădăcini şi-a-nflorit. Destinul ei a fost să ajungă în mâinile tale. Asta pentru că tot te plângeai că ţi-e dor să-ţi odihneşti ochii pe un lan de floarea-soarelui. Eh! Uneori, în loc de un lan întreg, trebuie să te mulţumeşti cu un singur exemplar. Aşa cum, în loc de un regiment de iubiţi, vei fi nevoită să te mulţumeşti doar cu mine. Şi râse. Ei, ce zici?

Femeia plecă ochii şi surâse trist, în timp ce strângea floarea la piept:
- Nu mi-am dorit niciodată un regiment de iubiţi. Unul dintre personajele lui Camil spunea: „Dacă tot nu poţi trece marea înot, ce importanţă mai are câte mile ai înotat?” Pentru mine, dacă aş fi întâlnit omul potrivit, la momentul şi locul potrivit, ar fi însemnat că am trecut nu marea, ci oceanul înot. Şi m-aş fi mulţumit cu el pentru o viaţă.
- Perfect! Atunci treaba-i aranjată. Iată-mă! Şi îşi umflă pieptul cu un gest teatral.

Mi s-a părut că este momentul să-mi fac simţită prezenţa, printr-un „bună ziua”, spus aproape milităreşte. În loc de răspuns din partea lui, l-am auzit vorbind către un auditoriu imaginar:
- Unii au darul de-a pica în cele mai neinspirate momente pe capul oamenilor!
Apoi către mine:
- Tocmai mă pregăteam s-o cer în căsătorie pe această distinsă doamnă. Nici n-am apucat să-i cad la picioare, c-ai venit tu să-mi trânteşti mucii-n fasole.

Femeia a roşit uşor, nu ştiu dacă din jenă faţă de mine sau de încântare, la gândul cererii încă nerostite.
Iaca! Şi eu care credeam c-am salvat-o de la dezastru!
Simţindu-mă în plus, dau să mă retrag. Dar Generalul, ca orice general care se respectă, îmi ordonă:
- Dacă tot te pricepi să strici cheful oamenilor, fă-o măcar temeinic! Nu suport treaba făcută pe jumătate. Rămâi! Vreau să ţi-o prezint pe prietena mea. E singura cu care am ce discuta din toată adunătura asta.
Femeia a făcut un început de gest de a-mi întinde mâna, dar buna cuviinţă a îndemnat-o să aştepte ca Generalul să mă prezinte şi pe mine cumva. Cum acesta, însă, nu dădea semne c-ar avea de gând s-o facă, ne-am încrucişat numai privirile pentru o clipă, suficientă pentru mine să-i citesc tristeţea calmă din suflet şi să am sentimentul acela ciudat pe care-l încercăm uneori când întâlnim anumiţi oameni pentru prima dată, că o cunosc de o viaţă.
Mă râcâia un vierme, din dorinţa de-a riposta la bădărănia Generalului, să mă prezint singură cu numele de Olga. Totuşi, de teamă că aş putea-o răni pe femeia de-alături,
m-am mulţumit numai să-l privesc, arcuindu-mi ironic sprâncenele, gata să-i arunc în faţă povestea cu Olga, la prima mişcare greşită. Dar, mai deştept decât mine şi parcă citindu-mi gândul, mi-a luat-o înainte, lăsându-mă fără replică:
- Să nu-mi zici de Olga! Ana ştie. Mai multe chiar decât tine. Şi nu te mai obosi să-mi spui cât de schimbător e sufletul omului! N-ai înţeles nimic. Olga trăieşte în mine. Atât am purtat-o cu mine peste tot, atâţia ani, că, oricât aş vrea, nu mai pot s-o separ. De altfel şi Ana găzduieşte o umbră – pe Igor, marea ei iubire neîmplinită – un dobitoc, în opinia mea, dac-a putut să rateze o asemenea femeie, pe care-o avea la picioare, doar fiindcă s-a cramponat de nişte principii idioate. Dar vezi, bătrâneţea are un singur avantaj – acela că, pe măsură ce simţi că meschina clepsidră nu mai are răbdare, ajungi la concluzia că nu poţi trăi printre umbre, că nu mai ai timp de aşteptat pentru a te oferi întreg, cu tot ce ai mai bun, cuiva care poate n-o să vină niciodată. Târziu! Mult prea târziu ne dezmeticim, de regulă atunci când nu mai rămâne nimic de făcut, nimic de sperat, nimic de aşteptat...

Mi-am aruncat ochii spre Ana care, fără să-şi dea seama, într-o exteriorizare a tensiunii ce părea s-o stăpânească, rupsese toate petalele florii, încercând acum zadarnic şi copilăreşte s-o refacă din bucăţi.
Generalul i-a atins umărul cu o tandreţe pe care nu i-aş fi bănuit-o, a mângâiat-o uşor pe spate, apoi i-a luat resturile din mână şi le-a aruncat peste cap.
- Las-o, Ana! Nu-i de niciun folos. Aşa facem şi cu viaţa noastră – o fărâmiţăm în bucăţi mărunte şi-apoi jelim întregul. Ne risipim prosteşte în nimicuri, ne împărţim acţiunile în cuvenite şi necuvenite, permise şi nepermise, uitând că, de fapt, singurul lucru care se cuvine este să ne urmăm sufletul. Tu trebuie să ştii că ce-am stricat o dată aşa rămâne în veci, oricât ne-am căi şi am căuta cale de întoarcere.

Asistam ca la un spectacol şi nu mă puteam urni, aşa cum, după ce ai văzut o piesă care te-a zguduit, nu te poţi dezlipi de scaun nici după ce cortina a căzut.
Ana începuse să plângă. Poate plângea floarea pe care tocmai o omorâse, poate plângea după Igor sau poate-şi plângea întreaga viaţă irosită. Generalul a strâns-o la piept şi şi-a continuat discursul cu ochii în gol:
-Plângi, Ana! De ce să nu plângi? Ne merităm soarta. Când pierzi în iubire, înseamnă că n-ai iubit de ajuns, că n-ai oferit totul sau că ai dat, drămuit, la schimb.
Cum îţi spuneam, eu mi-am dorit să fiu aviator. Iar tu balerină. Asta pentru că amândoi iubim zborul. Dar n-am înţeles la timp. Zborul nu e pe scenă, nici deasupra norilor, Ana, zborul nu poate fi decât în noi. Şi nu depinde decât de noi. De aceea eu mă visez uneori pilotând, iar tu dansând pe marile scene. Pentru că n-am avut curajul să zburăm atunci când a trebuit, pentru că nu ne-am rupt lanţurile, că ne-am obişnuit cu ele, călcându-ne sufletul în picioare. Deopotrivă pe-al nostru cât şi pe al altora. Am trăit în lanţuri şi acum de încurcăm de ele. Când ar fi fost atât de uşor!
Florii pe care-ai rupt-o nu-i pasă, Ana, de lacrimile tale. I-ar fi păsat dacă i-ai fi putut oferi o şansă, păstrând-o întreagă alături de tine. Dar vezi, se pare că, până la urmă, soarta ei a fost tot de-a sfârşi sufocată printre buruieni.
Tot astfel, pe-acei ce i-am iubit nu-i încălzesc lacrimile noastre tardive, nici părerile de rău. Avem în noi pornirea de a distruge ceea ce iubim. Asta numai Dumnezeu ştie de ce!
Dacă imbecilul ăla te-o fi iubit, de ce nu şi-a lăsat lumea pentru tine? De ce? I-o fi plângând şi lui acum sufletul pe undeva, prin lumea asta mare. Şi tu, tu de ce n-ai luptat? Eu de ce nu m-am dus după Olga? Ea de ce nu m-a căutat niciodată? Întrebări fără niciun răspuns.
Lasă! Îţi promit, îţi promit că la anul am să cultiv pentru tine un lan întreg de floarea-soarelui şi, dacă vrei, o să zburăm de mână deasupra lui.

M-am depărtat uşor, lăsându-i îmbrăţişaţi, întrebându-mă – a câta oară? – cum e posibil să fim mereu în contratimp cu viaţa noastră...