Începuse să bea la scurtă vreme după ce a ieşit la pensie. Vecina lui de palier se plângea mereu că dacă urci în lift după ce iese el, ori respiri aerul îmbâcsit de alcool ieftin, ori încerci să-ţi ţii respiraţia până ameţeşti. Pe vreme bună, îşi punea o cămaşă spălată şi călcată de sute de ori, de se rosese pe la colţuri, şi se plimba încoace şi încolo, aruncându-şi ochii sticloşi spre cele mai nesemnificative lucruri, absorbit în propriile gânduri. Pe vreme rea, îşi punea o şubă veche, jerpelită şi ieşea să plimbe câinele prin jurul blocului, păşind alene parcă să nu spargă ceea ce vedea în jur. Câinele lup, la fel de tăcut şi îmbătrânit ca stăpânul, îşi târa labele prin ploaia de pe asfalt, iar coada îi atârna şi ea ca o mătură scoasă din uz.

De fiecare dată când întâlnea o femeie, ieşea din starea de melancolie şi o saluta cu plecăciune, înspăimântat de tămâia apariţiei şi, ca în vremurile de demult, se apleca puţin, păşind în spate şi rotind palma în direcţia în care se îndrepta ea.
- Sărut-mâinile! Poftiţi!
- Vă simţiţi bine?
Nu răspundea. Albise şi ochii îi păreau şi mai deschişi. Dogoarea celor din jur îl ardea şi simţea că are degete de orb. Uneori ajungea atât de beat acasă, încât soţia nu i-a mai deschis în câteva seri şi a trebuit să doarmă pe preşul de la uşă, rezemat de toc, întocmai ca un câine vagabond primit pe scară de o persoană mai inimoasă. Ar fi vrut să mărturisească tot ce rostise numai cu ochii, dar buzele arse rămâneau nedezlipite. Rar găsea cuvintele care nimereau inima ei ca o ţintă de tir acoperită de ceaţă.

La puţină vreme după ce nu mai ştia ce e cu el, ce scop mai are pe lumea aceasta, tocmai venise primăvara. Dimineaţa peretele dormitorului se făcea mai roşu de la o zi la alta ca o floare neaşteptată crescută prin încrucişarea imposibilă de soiuri incompatibile. Ieşea mai des pe afară, se uita cum se înălţa iarba, ca şi cum ăsta era cel mai important lucru de pe lume, se odihnea pe bancă şi vorbea cu vecinii ba de una, ba de alta, până când, într-o după-amiază, cine săpa de zor pământul din faţa blocului? Nimeni altul decât Matei. A săpat şi a tuns tufele toată săptămâna, încât cei ce treceau pe lângă el şi îl cunoşteau se mirau şi nu le venea a crede. A plantat narcise, zambile şi lalele, care nu la multă vreme au şi înflorit, transformând pajiştea cum nu mai fusese niciodată până atunci. Le urmărea cum cresc, vorbea cu ele, le cânta arii clasice sau cântece la modă, în vreme ce la câţiva metri treceau pe lângă el zeci de automobile pe minut. Nu le auzea. Plivea conştiincios buruienile răsărite imediat la primele raze mai calde. Matei părea aproape fericit. Băiatul cel mare se împăcase cu fata pe care o lăsase însărcinată, iar cel mic, intrat la facultate la Cluj – de ce s-o fi dus aşa departe, se tot întreba – şi-a găsit acolo jumătatea. În iunie era de-a dreptul un om fericit. Oamenii din bloc l-au ales administrator cu unanimitate de voturi.

Lunile treceau. Afişa frumos lista de plată la avizier. Lăsa mesaje discrete prin cutiile poştale ale rău-platnicilor. Până când i s-a luat. Oamenii începuseră să vorbească pe la colţuri, ba că e oltean, ba că e securist, ba că habar n-are de contabilitate. El asculta şi punea la inimă. Inginer de profesie, şef de promoţie în ’72, dezamorsase la viaţa lui zeci de bombe, salvase numeroase vieţi omeneşti, i-au murit prieteni la câţiva metri în faţa lui, spulberaţi de o clipă de neatenţie. Matei nu comenta niciodată urât în faţa unei femei, dar în anumite momente, nu-şi putea opri nemulţumirea:
- Păi, cum, domnule?! Am ajuns să mă cert cu femeia asta, ajunsă preşedinte de bloc uite-aşa… Are doar liceul… A tuns ani de zile iarba în Israel şi vine să-mi spună mie ce să fac?

Trecea prin dreptul magazinului de pâine şi gesticula singur, ca şi cum ar fi continuat discuţia cu paznicul, care, de plictiseală, mai stătea de vorbă cu clienţii. Matei căuta un ego teribil de paşnic, o inimă capabilă să-i asculte haosul. Simţea în el o sclipire de speranţă, oricât de singur ar fi părut. Ar fi vrut să o articuleze nu doar o dată, ci de mai multe ori. De ce a doua oară părea slabă?... Mai degrabă zdrobitoare, ca şi cum ar fi muşcat din sine cu furie. Nu se mai gândea la nimic, lăsând imaginile să-i treacă prin inimă surâzând. Ar fi vrut să nu mai rătăcească fără scop de colo colo, ci să se fixeze măcar asupra bărbieritului dimineaţa. Să nu se mai taie cu lama din neatenţie. Cum vedea picurând sângele, îşi pierdea repede încrederea în el, în nevastă, în copii, în vecini. Cum adică să nu fie în stare nici să se bărbierească?

Venea câte un vecin obosit de la serviciu şi, dacă îl găsea cumva la parter lângă lift, nu-l lăsa până nu-i etala ideile personale inspirate din Freud şi Nietzsche.
- Domnule, lumea este împărţită în două: oameni demni şi jigodii… Supraoameni şi ignoranţi! Cu degetul arătător făcea un gest tremurat prin aer, căutându-şi cuvintele, bâlbâindu-se. Ăştia din urmă ar trebui exterminaţi. Să moară dacă stau degeaba. Ochii îi deveneau şi mai sticloşi. Totuşi îşi cerea scuze vecinului dacă i se părea cumva că-l reţine.
- De ce trebuie să muncesc pe gratis pentru ei? Asta nu înţeleg.

La scurt timp, listele de plată nu au mai apărut afişate la avizier. Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Până la urmă, Matei şi-a dat demisia. Nici fostul administrator care ţinuse în frâu încasările timp de opt ani nu mai vroia să audă de o revenire, după ce apăruseră suspiciuni nefondate, cum că ar folosi banii în interes personal. Acum nici nu reuşeau să-i mai strângă. Şi nimeni nu lua nici o măsură, lăsându-se pradă unei indiferenţe totale. Preşedintele de bloc, o femeie certăreaţă, a organizat totuşi mai multe şedinţe, însă lipsite de succes din cauza absenţelor. Nimeni nu mai vroia să-şi mai asume nimic.
- Nu-mi pasă! striga Matei pe scară. Mi-am pus demisia la avizier. Cine are ochi s-o citească. Gata!
Aşa bombănea, târându-se pe lângă bloc. Nu reuşea să traducă vuietul de gânduri venite dintr-o lume unde fiinţele vorbeau alt grai. Se auzeau rugăciuni, sentimente adânci revărsate spasmodic, cu pasiune, duşmănii crunte învăluite în tăceri. Toate erau estompate încât nu percepea decât semnele lor vagi, ca pe nişte melodii incongruente cu marca prezentul.

Se aşeza pe bancă şi îşi amintea că în urmă cu cinsprezece ani, imediat după zilele fierbinţi ale revoluţiei, fuseseră chemaţi la unitate. Însă nu-şi putea clarifica nicicum motivul. În schimb rememora detalii nesemnificative. Altă dată respectat, fostul inginer îşi pusese atunci haine mai vechi pe el, să nu-l ia careva la ochi pe stradă. Era un costum raiat, bej, cu pantaloni evazaţi de pe vremea când era mult mai tânăr. Se zvonea că o să-i execute ca pe Ceauşescu. La zid. I-au ţinut trei zile şi nu ştia nici unul dintre ei ce se va întâmpla exact.
- Am dormit într-o cameră cu mai multe paturi. Era o vreme aşa de mohorâtă şi ne uitam pe fereastră după terorişti. Era unul la balconul de peste drum. Mai ştii?
Fostul coleg de serviciu şi tovarăşul lui de bere, nea Gigi, îl contrazicea:
- Nici acuma nu crezi că nu era nimeni în casa aia?...
- Ba era. Se iţea după draperie. Avea şi armă. Habar n-aveţi voi, mă, ce-am văzut io acolo.
Nea Gigi nu uită cum toţi îl priveau uimiţi în zilele acelea cuprinse de valul tulbure al incertitudinii. Matei le arăta cum stătea teroristul lipit de perete, cum se mişca şerpos să vadă mai bine spre ei. Ceilalţi nici dacă şi-ar fi pus ochelari n-ar fi înţeles ce tot le arăta Matei.
- Ce să văd, nene? Tu nu vezi că bate vântul?
- Vrea să tragă în noi.
Ceilalţi nu vedeau decât draperia unduită de aerul rece al iernii. Cu ochii lui sticloşi, Matei vedea soldaţi înarmaţi.

Cu sticla de bere lângă bancă, îi mărturisea aproape şoptit lui nea Gigi despre speranţele pe care şi le făurea acum că ieşise la pensie.
- Recitesc pe Freud, să ştii.
Nu ştia că e cam depăşit prin unele pasaje sau, cine ştie, poate tocmai de aceea. Nea Gigi luase şi el privirea sticloasă a lui Matei ca pe un nou tip de epidemie al cărei antidot încă nu se descoperise.
- Sunt pe cale să pun la punct un program filozofic grandios. Nu te uita la mine că îmi tremură mâna. M-am îmbolnăvit din cauza lichelelor. Am un plan filozofic...

În noaptea următoare a dormit iar la uşă, după destul de multă vreme în care aproape că îşi revenise. Dar pentru că afară se răcea din ce în ce mai mult, soţia l-a luat în casă, unde putea să citescă pagini atât de interesante şi să le stocheze în sine ca un păianjen care ţese ce ţese, învârtindu-se în jurul unui centru imaginat, înfulecă alte insecte mai mici sau chiar mai mari, dar neatente, aciuate ca din întâmplare la el pe pânză, sfârşind în mijlocul propriei plase, ca şi cum viaţa n-ar fi avut ca scop decât o firavă înşiruire de iţe sortite unei pale de vânt mai îndrăzneţe.