Cuiul nu-i intrase pînă la capăt în cap şi putea chiar să se joace cu el atunci cînd gîndea intens ori cînd se plictisea. Omului mov de la toneta cu dezgheţată i s-a făcut milă cînd l-a văzut fără patent, aşa că s-a rugat la zeii săi mov, ba pînă şi la cei în nuanţe de violet, roz şi indiggo pentru micul blond pistruiat cu ochiul blond, nasurile blonde şi cui ruginit, să-şi găsească patentul în viaţa asta.
Vecina de sub subsol, doamna cu flori de nuntă (fie vorba între noi, e domnişor) i-a dat un spin de cacadîr, dar micuţului nu i-a plăcut, aşa că şi l-a-nfipt în borta din bărbie. Poate dacă era ruginit...
Mergînd mai departe pe tavan şi pe borduri, blondului i se păreau nespus de urîte şi ciudate făpturile acelea ca duplicate la cserocs. Nici că-i putea distinge; toate la fel: doi ochi, un nas, o gură, un gît, două picioare... Grotesc.
Blondul a-nceput a plînge din toate gurile şi toţi gîţii, pînă cînd un trecător i-a îndesat în gură o şosetă cu două călcîie şi i-a dat un balon verde spart umflat ce l-a mai înveselit. Probabil şi datorită muzicii ce plutea în stratosferă printre norii cirrus fibratus, maiestuos cîntată la ţambal, flaut, chitară electrică şi frunză, ba parcă se auzea şi-un fierăstrău; mă rog, joagăr.
L-am luat de părul din nară şi l-am dus acasă apoi, să nu fie îngrijoraţi blonzii părinţi ai blondului. Micuţul, chel, cu sprînceană albastră-muşeţel, ochiul blond, nasurile blonde şi cui ruginit, a tresărit la revederea uliţei pavate cu boabe de muştar mucegăite, a gardului din scobitori dodecagonale cu punct deasupra şi a căsuţei sale sferice cu accent ascuţit şi umlaut.
Din arcuirea sprîncenei am înţeles că-mi mulţumeşte. În semn de respect, ne-am tras reciproc un şut cu şpiţu-n cur, aşa cum se obişnuieşte. Blondul a sărit de bucurie de gîţii măsi' iar gospodaru' de tac'su a pus a cincea roată la faiton şi a-nhămat hamsteroaica, să scoată familia la o plimbare prin păpuşoii din Piaţa Ciucălăului, unde se intersectează Bulevardu' Stogu' cu Calea Chisăliţei, dinspre est-vest şi Uliţa Raţei Leşeşti cu Drumu' Hultoanelor din Pogorăni, dinspre nord-sud.
Era o seară plăcută, cu un soare lunatic îngheţat ce dogorea, dar cum era întuneric beznă, am mers mai pe la umbră, să nu fac insolaţie.
Aleea mirosea a chişleag cu tărîţă, ceea ce m-a făcut melancolic. Un tont şi-o toantă mergeau de braţ din scoarţă-n scoarţă, rupţi în cur de beţi. Am intrat în scorbura mea şi-am admirat îndelung metropola...

(Douhe Pole, Bucovena, 4 iulie 2006)