Din adâncurile neînţelese ale sinelui, din timp şi din hăuri necuprinse de trăiri, cutremurate de întrebări şi fierbinţi cuvinte, ascuţite ca un stilet, îmi deschid tolba cu săgeţi otrăvite spre a le arunca din arcul meu de novice vânător.
Firesc ar fi ca subiectul ce intenţia minţii îl desfăşoară, ca pe un covor roşu înaintea cititorului, pentru ca acesta să fie primit asemenea unui rege în sala de oaspeţi, în sala ideilor ce autorul încearcă a le semăna în sufletul şi în mintea necunoscută a celui ce se istoveşte a citi aceste rânduri mult muncite şi dorinde a cuceri, ca pe nişte culmi inimaginate, minţile lumii, sufletele curioşilor şi inimile celor ce se avântă, ca nişte piraţi, în lumea tulbure a noviciatului scriitoricesc, firesc ar fi, cum spuneam, să scriu ideea ce mă munceşte, ca un cântec de sirenă, spre a încânta cu necunoscuta mea liră, inimile cititorilor până la împietrirea lor în singurătatea ideilor mele.
În moartea lui Hristos, ca în adâncul infinitului, de ani mulţi şi din timpuri dăruite de nesfârşire, mi-am încercat a afla sensul, rostul şi scopul acestei nesăbuite, zic eu, lumi ce se sprijină alegoric şi mistic pe un fapt petrecut în umbra a două milenii şi justificat perpetuu printr-o credinţă în moartea lui Dumnezeu.
Simbolistica şi taina acestor timpuri şi fapte este neînţelesul ce încerc a-l mărturisi. Sinele este suficient pentru a îşi exprima motivaţia acestei întreprinderi ce se vrea a fi anevoioasă, greoaie şi neînţeleasă, deşi, mie îmi este limpede şi suficientă.
Studiind, ani de-a rândul, motivul şi modul în care şi pentru care Hristos a fost răstignit, am încercat să mă conving că ceea ce înţeleg din toate aceste întâmplări povestite, de atâtea mii de ani, este, de fapt, o greşeală. Zadarnic însă. Clar înţeleg şi nu îmi pare că moartea lui Hristos este o întâmplătoare sinucidere. De fapt, sunt convins, mai ales că este sinucidere şi încă nesigur cât de întâmplătoare.
Explicaţia îmi pare a fi suficientă şi simplă. Hristos, fiul lui Dumnezeu, fiinţă din şi a divinităţii, s-a răstignit pentru că a iubit nesfârşit propria Sa creaţie. Hristos, dumnezeu fiind, dăruindu-se pe sine morţii, ca un Dumnezeu care este şi ceea ce vrea şi poate, de fapt, s-a sinucis. Dumnezeu s-a sinucis.
De ce? Ar trebui ca această faptă se justifice din sine. Altfel, Dumnezeu ar fi ţigan. Ar promite, ar iubi, ar slăvi, ar ferici, dar niciodată nu ar fi sincer. Ar face totul pentru sine. Egoismul este sinele ce nu se mulţumeşte cu cea ce are din naştere şi doreşte mereu să se perfecţioneze, însă perfecţionarea este o iluzie. Este amăgirea că poţi fi altfel decât eşti. Sinele nu se poate depăşi. Trebuie ca fiecare să înţelegem cât şi cum ne este dat să ducem şi prin ce feluri şi chipuri a duce însemnă a fi de folos. A fi cu rost pentru sine sau pentru ceilalţi.
Nu trebuie ca rostirea mea să fie interpretată uşor. Dumnezeu nu este ţigan.
A fi ţigan e o virtute. Nu oricine se poate bucura de viaţă ca acest sânge unic şi irepetabil. Cei cărora le curge prin carne acest fiinţial mod de viaţă ştiu a se bucura de foc, de bătăile inimii şi de puterea aurului. Niciodată nu vei găsi ţigani tâmplari, zidari, crescători de animale, apicultori, sculptori sau pictori. În schimb, vei descoperi întrei ei mari muzicieni, dansatori, fierari, neguţători, hoţi, robi, cărămizari şi mai ales neiubitori de pământuri, însă mereu bogaţi în aur. Ei sunt slujitorii aurului.
Aurul, pentru ţigani, este pasul ce saltă, izbindu-se de înaltul cerului, în acorduri de vioară şi izbindu-şi talpa de talpa iadului, în praful drumului ce îi înalţă din anonimat.
Ţiganii sunt frumoşi când au frică. Altfel sunt plin de gânduri ascunse. Au ochii negri şi focoşi ca cei de vasilisc. Cel care este privit în adâncul sufletului de ţigan rămâne împietrit câte zile va mai avea.
De felul lor sunt nişte luptători, însă niciodată nu vor a cuceri pământuri şi naţii. Bucuria lor este de a se birui între ei.
Azi cei mai urâţi ţigani sunt cei pe care norocul, soarta îi îmbogăţeşte şi îi ridică din anonimatul sărăciei dăruindu-le maşini luxoase şi case a căror impozit este greu de imaginat a îl plăti. Cei mai frumoşi, însă, trăiesc simpli, alături de muzica şi calul lor, însoţiţi de nelipsita sticlă cu băutură, în umbra pălăriei a cărei boruri îi ascunde ca în umbră fumului frunzelor arse de toamnă, în faţa ridată şi împietrită de orgolii şi vise mărunte.
Dincolo de această paranteza, insuficient cuprinzătoare, Dumnezeu, Cel Răstignit, cel sinucis, se vrea a fi mai mult decât ţiganii, decât timpul. Ridicol şi ironic. Cred că din Sine, după răstignire, nu se mai poate renaşte, nu se mai poate dărui, nu mai poate cuceri minţi şi suflete. Acest Dumnezeu biblic se luptă cu legiunile îngerilor ce i se împotrivesc din creaţie cu singura imagine a răstignirii. Fascinat este faptul că lupta e încă plină de patos şi de dăruire dinspre ambele părţi. Nici inteligenţa diabolică, nici iubirea divină nu biruie pe acest front.
De aceea, revin şi mărturisesc iar, cum că a iubi nu e suficient cu a te dărui morţii şi a ispiti nu este suficent spre a birui moartea.
Cred, aşadar, că Dumnezeu s-a sinucis pentru că a renunţat la luptă. Lupta de a mai exista. El este cel care S-a răstignit pentru a ne da nouă neînţelesul absurd al înţelesului că totul este moarte. Viaţa este pretutindeni ideea de moarte, iar moartea este dintotdeauna dăruire. Timpul şi spaţiul, din punctul de vedere al Răstignitului, este viaţa dăruită de-a lungul eternităţii şi moartea împlinind rostul distanţei dintre înţeles şi neînţeles.