Presimţind că ziua aceea avea ceva neobişnuit, Alex intră pe poarta imensă a facultăţii cu senzaţia că iar va lipsi de la aceleaşi cursuri mai plictisitoare decât după-amiezile în care, dacă nu citea, pierdea vremea prin camera sa din P11, holbând ochii pe pereţii igrasioşi şi ascultând cine ştie ce post de radio cu muzică de doi bani. Senzaţia nu dură nici câteva secunde pentru că, înainte de a o lua pe culoarul care ducea către amfiteatru, Alex se hotărî subit să coboare scările ce duceau către subsolul unde abia se deschisese barul facultăţii. Ce feeling ciudat avusese când păşise prima oară în acea hrubă, numită bar, unde totuşi nu puteai servi nici o băutură alcoolică, dar, mai presus de toate, nu puteai respira normal datorită fumului gros de ţigară. Şi totuşi, prefera atmosfera de aici cursurilor lipsite de orice substanţă, din amfiteatre. Băncile şi măsuţele negre, copiile după ziare interbelice lipite pe pereţi, grafica tablourilor din separeuri, dar mai ales muzica ciudată, creau o atmosferă pe placul lui. Propice pentru cufundarea într-o delăsare tâmpă sau pentru citirea vreunei cărţi, evident alta decât cele necesare pentru examene. Asta când separeul nu era plin cu doritori de discuţii „intelectuale” sau absenţi nemotivaţi de la diverse cursuri. Acum nu era şi, prin fumul ţigării pe care o savura, Alex privea absent, învăluit de muzica lentă, adormitoare, la negrul de abanos al mesei, cu gândul la ceva indefinit. Adi nu mai apărea. Trebuia să fi fost aici deja, dacă nu cumva asta era una din dimineţile alea în care, spunea el, „mă doare-n cot de tot!” şi se ducea la plimbare prin diverse locuri din oraş, la agăţat sau la sală. Mda, ritmul muzicii aproape că-l adormea, dar se gândea acum că viaţa ar fi fost de o mie de ori mai plictisitoare, chiar nasoală, dacă barul acesta n-ar fi existat. Lumea care venea pe-aici era pestriţă: studenţi de la n facultăţi, elevi de liceu fugiţi de la ore, hippies bărboşi şi tipe în ii şi blugi. Chiar şi figuri mature mai puteai zări, din când în când, coborâte la o cafea şi o ţigară. Barul nu era altceva decât o altă lume, a acelora plictisiţi de lumina de afară, de conformism şi, de ce nu, de cotidianul mai mereu previzibil. „Ce pana mea face ăsta?” se întrebă privind în urma unei puştoaice ca de liceu, cu posteriorul bombat şi sexy. Erau cu duiumul pe la orele amiezii, dar la ora asta era puţin probabil să apară vreuna. De obicei el „deschidea” barul. Se ducea mereu în acelaşi separeu, din capătul tejghelei, acolo unde nu-l zărea nimeni şi putea vedea cine trece şi cine pleacă. Acum nu era chiar singur, aşa cum spera să stea până pe la 9, când se aglomera. „Ai un foc?”. Tipic, îşi zise, dar merge. Avea ochii albaştri şi o privire care te făcea mai degrabă să te laşi păgubaş, dar curând realiză că se înşelase. Era comunicativă, dezinhibată chiar. Îi aprinse ţigara şi ea se aşeză în faţa lui. „Ce citeai?” „Nimic special. Un jurnal.” Închise agenda şi ea se prefăcu nedoritoare să continue discuţia. Barul îi părea interesant şi ,în scurt timp, află că ea nu mai călcase pe acolo. Ce căuta, atunci, aşa de devreme în hruba aia? „Ia-mi o cafea şi-ţi spun!” Cafeaua veni, chioară şi cu un strop de zahăr, aşa cum ceruse ea, dar răspunsul nu sosea. Alex se făcu că a uitat şi o chestionă despre liceu, dar se văzu nevoit, după ce ea i-o reteză scurt, dar cu oarecare eleganţă:
- Am venit pentru tine!
Perplexitatea era o senzaţie străină pentru Alex, un tip cerebral, cu multă stăpânire de sine şi fără inhibiţii în faţa sexului frumos. Dar acum parcă nu se mai simţea în toate apele lui. Îşi reveni, din fericire, repede şi schiţă un zâmbet uşor sarcastic, privind-o cu interes. Era plăpândă, dar „bine”, cu sânii rotunzi, mascaţi superficial de un şal vişiniu, cu o figură de copilă, dar ascunzând, în ochi, un licăr de răzvrătire.
- Pentru mine, zici?
- Nu auzi bine?
Observă că jocurile în care-i plăcea lui să se lanseze, înainte de a agăţa vreo puştoaică, nu erau, vai, inventate de el şi se lăsă purtat de val.
- Ce vrei?
- Mai mult decât ai crede!
- Fii mai puţin ambiguă! Îmi plac romanele poliţiste, nu fetele misterioase!
Aşteptă de la ea un rictus nervos, o cabrare, un atac, dar nu obţinu decât un sfert de zâmbet gri şi un val de fum în obraji.
- Crezi că mă joc cu tine?
- Aşa îmi pare. Ai de altfel aerul că eşti ca o redută inexpugnabilă. Dar cred că e numai o impresie. Dacă vrei un compliment, poftim: eşti, într-adevăr, imprevizibilă.
- Mersi!
- Să revenim la ce ne doare!
Un rotocol de fum spre ochii lui. De obicei nu înghiţea asemenea fiţe, dar era prea curios ca să mai reacţioneze.
- Vreau să fiu primul tău iniţiat!
Ce dracu’ mai însemna şi asta? Ori el înnebunise, ori în cafea puneau ăştia, mai nou, ceva droguri, ori ţigara avea prafuri? Se forţă cât putu să nu pară tulburat, dar puştoaica îl măsura cu ochi mai pătrunzători decât lama unui cuţit. Simţi o arsură în piept şi se asigură că îşi reprimase orice reacţie adversă faţă de tipa asta căreia nu-i dădea nici 14 ani, dar care părea a avea o minte brici. Se gândi să se folosească de ea pentru vreo excursie în doi la munte, dar socoti că ar fi mult mai prudent s-o citească, înainte de a afla cum dăduse de el. Ce naiba, nu spusese nimic, nici măcar lui Adi! Urma să-i spună azi, dar încă se îndoia că el ar fi de acord, într-o primă fază, să piardă vremea cu asemenea prostii. Trecu repede peste uimirea ce-l luase în stăpânire şi se eschivă:
- Cum te cheamă?
Era puţin mai aspru, dar păstra limitele unei decenţe bine calculate.
- E vreun criteriu de admitere?
- Ascultă, nu vrei, mai bine, să mergem undeva, la munte, în week-end! Aerul tare face bine!
- Ce naiv eşti! îl fulgeră. Ai impresia că sunt chiar proastă, nu? Te previn că până nu-mi dai un răspuns clar, te sun şi noaptea la telefon şi vin şi la cursuri şi la seminare şi chiar la tine acasă. Mersi pentru cafea!
Se ridică foarte natural, fără urmă de repulsie, aruncându-i chiar o privire admirativ-superioară şi ieşi din bar, legănându-se aproape provocator.
Alex nu se mai gândi la ea. Vreo elevă plictisită, fără chef de lecţii, cursuri sau altceva sau poate chiar un truc ieftin pentru a obţine apa aia chioară, numită cafea. Ziua se anunţa plictisitoare şi decise că orice s-ar întâmpla nu se va mişca din separeu pentru vreo şase-şapte ore. Unde era dementul ăla? Avea impresia că adoarme, învăluit de muzica cu inflexiuni oriental-tibetane a unei trupe obscure de ambiental. Nu prea pe gustul lui, hrănit mai mult de sonorităţile orgii lui Klaus Schulze decât de asemenea acorduri noi. Pachetul de ţigări era încă plin, deci putea sta liniştit până ar fi decis să se ridice şi să plece spre librărie sau spre Cinematecă. Dac-ar fi ştiut ai lui cu ce se îndeletnicea la facultate şi pentru ce îi plătiseră meditaţii să intre la Litere. N-avea aproape nimic în comun cu facultatea aceea, în afară, poate, de pasiunea de a citi de mic şi de a sta în sala de lectură ore întregi, iar materiile predate aici îl îngroziseră, cu mici excepţii: literatura şi cursurile de limba engleză în conversaţie. Ora îşi scurgea clipele în ritmul muzicii, când moale ca briza mediteraneană, când animată de vreun pasaj puţin mai sacadat executat cu virtuozitate de vreun maestru al unui instrument necunoscut, de sorginte asiatică. Curând, avea să se contopească cu cealaltă oră pentru ca, apoi, să se topească, turnându-se în ea, în jocul vioi al secundelor. Alex închisese ochii, văzând-o pe puştoaica obraznică, dându-şi seama că-l jucase pe degete ca pe un copil dispus să facă ce-i cere mămica pentru a căpăta o jucărie sau o prăjitură. Numele! Uitase să-i dea numele! Avea să-l caute, îşi spuse amar. Dar trebuia să-şi ia revanşa neapărat. Poate-l confundase, dar se vedea din privirea ei că nu era aşa. Aflase cumva şi nu era deloc lămurit cum.
- Ce faci, bă, iar fumezi!?
Îşi reprimă o înjurătură scabroasă. Îi sărise inima din piept, cufundat fiind în gânduri, dar se stăpâni!
- Ce dracu’ faci, mă! Umbli ca fantomele?
Adi râse:
- Dă, bă, o ţigară! Ultima!
Îi întinse pachetul cu o privire de şarpe călcat pe coadă. Tăcură o vreme aruncând fumul în separeul destul de larg. Fără prea multă convingere, începu să-i explice proiectul. Calm, Adi asculta, aparent cu mintea la alte alea, mai ales că barul se umplea treptat de siluete cu forme rotunde şi paşi legănaţi lasciv, care ocupau separeurile aprinzându-şi ţigări, căutând brichete uitate în sala de curs sau aruncând priviri curioase prin celelalte colţuri.
- Băi, maniacule, tu auzi ce zic eu aici?
- Ce? Cum o chema!?
- Saveta! Ce crezi că-ţi vorbeam de vreuna la care te holbezi tu acum? Hai, gata! Nu-ţi mai zic nimic!
Ce naiba, doar nu ghicise şi ăsta că el a stat de vorbă cu puştoaica, mai adineauri! Ziua asta era paranormală. Nici când fusese prima oară în pădurea Baciu nu se simţise aşa. Parcă i se vedeau gândurile prin ţeastă, trădându-l.
- Man, vreau să ocupăm barul!
Mizase pe efectul şocant al ideii. Nu se înşelase! Zâmbitor, cu ochii pe sânii unei tipe roşcate, planturoase, Adi suflă ultimele resturi de fum din ţigara terminată, cu o oarecare senzaţie de teamă că prietenul său se ţicnise. Privi deconcertat în ochii acestuia şi adăugă, :
- Tinere, am senzaţia că citeşti prea mult! Mai lasă literatura şi ieşi şi tu cu vreo femeie! Ştii ce reconfortant e!
Făcuse o obsesie din asta. De multe ori visase că barul era un loc ideal pentru iniţierea unei găşti, a unei noi religii, a unui spaţiu privat unde să desfăşoare, departe de ochii lumii, un fel de activitate culturală, ferită de închipuiţi, poeţi rataţi, speculanţi de literatură falsă, vulgară şi de oportunişti care aveau apetenţă pentru asemenea cercuri, care le-ar fi putut gâdila orgoliul şi facilita ascensiunea în societate sau, pur şi simplu, în cadrul unui grup. Ceva spontan, degajat de orice constrângere materială şi spirituală. Ceva egocentrist, ocult, pentru cât mai puţini iniţiaţi. Ceva care să semene cu un cenaclu, dar să nu se supună nici unei reguli, în afara celei valorice, dar a unei valori intrinsece şi nu declarative, animată de orgolii seci. Fără public şi publicaţii, fără exacerbări de sentimente, de orice fel ar fi fost acestea, dar cu o emulaţie deosebită. Treptat, barul ar fi putut fi ocupat numai de adepţi ai noii mişcări, dar în chip tăcut, racolarea urmând a se face şi pe cale subliminală, dacă era cazul. Orice intrus ar fi putut fi lesne eliminat prin inocularea convingerii că nu are ce căuta acolo. Cafea şi sucuri se găseau şi în alte părţi, mai puţin obscure şi încărcate de atmosfera apăsătoare din bar. Cine dorea putea să rămână, dar după ce demonstra că tot ce avea să vadă şi să cunoască acolo avea să rămână pecetluit. Trebuia să fie ceva asemenea unei Dead Poets Society.