9 iulie

Îmi închipuisem că Heathrow e uriaş, cum văzusem prin filme. Heathrow e doar mare. Aici nu te poţi pierde: peste tot sunt indicatoare cu direcţii şi sensuri. Aici toată lumea e amabilă să îţi explice cum poţi ajunge într-un loc sau cum poţi pleca. Căruciorul meu cu bagaje a luat viteză prin valea aeroportului, până la staţia de metrou. Nice, mai sunt şi alţii care se joacă. Ba chiar ne zâmbim unii altora.

Staţia de metrou este întunecată. Fac ochii mari, cu oarece emoţii, nu ştiu spre ce pământuri ne va duce acest metrou curat, cu o formă ciudată, roşietică, cu oameni liniştiţi şi tăcuţi. Ne aşezăm undeva pe platforma din spate şi aşteptăm. Mind the gap. This train is for Canary Wharf. Aşteptăm. Nici una dintre noi nu spune nimic. Staţiile curg una după alta. Ajungem.

Gloucester Road este undeva în centrul Londrei, relativ aproape de Natural History Museum, Victoria and Albert Museum, Imperial College şi Kensington Gardens. Aici străzile sunt întortocheate, pietruite cu un pavaj mărunt şi pe alocuri cu dale pătrate, mici cât o palmă. Gropi nu sunt, noroi nu se face când plouă. Casele au flori la porţi, flori care atârnă până spre trotuar.



Nici taximetristul nu stie exact unde e Evelyn Garden. Ne învârtim de vreo 15 minute (şi 3 lire), pentru că aici toate străzile seamănă una cu cealaltă şi toate casele seamănă, toate uşile sunt la fel. Acelaşi gri închis, pe alocuri cărămiziu, cu ferestre înalte şi înguste, cu aceiaşi porumbei albaştri în aceleaşi grădini cu iarba perfect tăiată şi copaci cu crengile până la inevitabilele bănci întotdeauna goale.

Stăm la mansardă şi avem două acoperişuri pe capul nostru şi, în plus, un loc de dat cu capul. Nu ne-am putut permite decât camera aceea de la mansardă. Camera 400. Etajul 4. Aici toate uşile sunt dublate de încă o uşă dintr-un material ignifug, fără clanţă şi foarte grea. Britanicii se pare că sunt obsedaţi de ideea incediilor. Aici toate casele au asemenea uşi duble, la toate camerele. Şi la spitale e la fel. Doar în casele nou construite, particulare, uşa e simplă, ni se explică. Baia este cu două etaje mai jos, bucătăria sub noi, la etajul 3, imediat cum cobori două rânduri de scări. Bucătăria nu e aşa curată ca acasă. Un aragaz mare, un cuptor cu microunde, două chiuvete, câteva dulapuri cu oale şi cutii ale colocatarilor studenţi e un jeg permanent pe scaunele pe care am hotărât să nu ne aşezăm şi pe masa pe care nu aş pune coatele.



Mâncăm în cameră. Brânza topită din România şi ciocolata Poiana, netopită. Aici nu e cald.
Aici e bine.