„Mă simt aşa de bine, acum că te-am cunoscut, spune domnul cu pălărie. Nici nu ştii cît mă bucur. Te simt acum ca pe propria palmă, nici o ridicătură surprinzătoare, totul e aşa neted şi plăcut, cunoscut. Păcat numai că nu te pot vedea clar din cauza acestor lumini, sunt prea multe şi prea puternice. Sunt nişte becuri ceţoase, parcă te văd aşa, îndepărtîndu-te, ca şi cum ai fi în faţa mea la o masă şi masa s-ar face din ce în ce mai lungă, tu ai ajunge undeva departe. Îmi pierd şirul, ştiu, dar înţelegi tu ce vreau să spun, da, nu face nimic. Vreau să-ţi spun ceva interesant, ceva care să te atragă atît de mult, încît să mă asculţi uimită şi să nu ai curajul să te ridici să pleci. Tare aş vrea să găsesc povestea aceea care să te ţină nemişcată, să te pună într-o poză simplă pe care să o port cu mine. Ce bine îmi pare că pot să te văd, în sfîrşit. Deşi îmi pari alta, eşti stînjenită că pare a fi o întîlnire romantică. Da, văd...sau poate ai ceva de făcut şi eu te reţin. Mi-a părut bine, să ştii, mereu am ezitat să îţi spun ceva şi iată-ne aici, curios...Totuşi, nu-i aşa că peste vreo douăzeci de ani, o să fii în mijlocul unor oaspeţi şi o să-mi zîmbeşti atunci cînd ei nu se uită? Nu mă întreba cum de..., dar eu cred că se va întîmpla. În cele din urmă, toată lumea se întîlneşte cu toată lumea după cîţiva ani, nu-i aşa? Nu înţeleg de ce te-ai îndepărtat aşa de mult, eşti deja lîngă perete; nu ţi-e rece? Şi stăm la aceeaşi masă. Măcar poţi să mă asculţi, eşti atît de tăcută.”

Domnul cu pălărie se ridică de la masă şi îşi potriveşte gulerul. Face un gest de salut, mişcă din buze, apoi îşi coboară privirea către ea. Masa se lungeşte din nou, iar domnişoara K este departe, cu spatele lipit de un perete. Se uită uşor mirată la domnul cu pălărie, nu îi arată multă simpatie. Chiar ei pare a nu-şi acorda prea multă simpatie şi, din cînd în cînd, trage cu ochiul spre uşă.

„N-aş vrea să pleci, spune el, nu ar fi bine să pleci acum; îi vezi pe oamenii aceia? Parcă nici nu se uită la tine, dar îţi spun eu că nu e nevoie să se uite, abia aşteaptă să te ridici, ca să vină pe locul tău, pe scaunul acesta, da...să stea în faţa mea, să mă facă să cred că eşti tu, să respire cum respiri tu acum, chiar aşa...Te-ai gândit la asta? Mai rămîi puţin, aşteaptă să plece ei şi nu te gîndi că sunt singuri sau că poate visează şi ei noaptea la un drum pustiu şi lung. Doar aşteaptă să se ridice cineva, să rămînă un scaun gol, eu i-am văzut...Şi cînd stau în casă, cînd îmi citesc ziarul sau îmi aşez perna să dorm, simt cum ei se mişcă odată cu mine, cînd îmi găsesc cămăşile în altă ordine, ştiu că...de fapt...nu sunt singur deloc. Măcar nu aşa cum înţelegeam eu că sunt. Oricum, nu aş vrea ca scaunul tău să rămînă gol sau...dacă mi-ar fi cu putinţă, ţi-aş povesti pînă dimineaţă, să nu mai pleci, să uiţi de strada care duce spre casă şi să uiţi că ai fost vreodată undeva cu un fel de străin care spunea poveşti despre alţi străini cu chipuri clare şi mîine calde, cu vorbe ameţitoare care vin spre tine ca o apă cu vîrtejuri, ca atunci cînd plouă zile la rînd...Dar, uite, sunt aşa de obosit că nici zîmbetul tău nu mă înseninează, aşa că te poţi apropia, dacă de asta îţi era teamă; mai stăm doar puţin, numai să...ştii tu...să plece ei.”

Domnişoara K atinge geamul fumuriu al cafenelei şi vede prin sticla ceţoasă, simte cu degetele oameni pe care parcă i-a mai văzut undeva. Lîngă perete se află chiar ea, foarte tînără, cu un zîmbet plictisit, cu mîinile cuminţi. De lîngă perete, chiar ea ascultă pe cineva care îi vorbeşte febril, fără ca vreo umbră să-i apară pe faţă. Nu îl poate auzi pe acest bărbat; pe stradă trec maşini, tramvaie şi rîd oameni, dincolo de geam pare a fi o lume desprinsă, cu nervurile scoase, unde fiecare lucru se clatină altfel, tăcut şi palid. Sigur însă, tînăra dinăuntru îl aude pe cel cu care îşi împarte masa, mişcări vagi de aprobare îl fac pe el mai febril şi încă mai transparent. Amîndoi par a se mişca liber numai în cîte o sferă fluidă care schimbă imaginea şi sunetele, dar nu foarte mult, ca şi cum s-ar auzi de sub apă. Poate de aceea femeia de la masă încuviinţează din cînd în cînd, pentru că aude cuvintele îndulcite, aromate şi tandre, cînd ele ar putea spune tîrîş doar tristeţe. Chipul bărbatului pare altul, înconjurat de pielea cea nouă ca pînza diafană a păianjenilor. Poate el chiar vorbeşte în păianjeni mici şi stingheri, care nu se văd unii pe alţii, dar ţes continuu. Poate că globul lui, în care se simte sigur şi, doar uneori, şovăitor, e făcut din păianjeni nevăzuţi şi iubitori şi de aceea fiecare vorbă a lui naşte încă o pînză. Continuînd să vorbească, el va fi intrat complet într-o căptuşeală moale unde va sta aşteptînd misterioasa viaţă căreia el însuşi să-i ţese rostul. Bărbatul continuă să rostească vorbe tot mai rar şi, în aburii încăperii, femeia de la masă pare că nu-l cunoaşte. Ea se ridică şi îi pune mîna pe umăr. Amîndoi formează o fotografie veche, fumurie. Mesele din jur se golesc, scaunele devin cenuşii, ei rămîn nemişcaţi, singuri cu învelişurile înşelătoare şi încă mai singuri între pereţii goi. De la geam, domnişoara K îi priveşte cu ochii, cu degetele şi ştie că ei au plecat fără să mai spună o vorbă, ca două umbre, cele două cuvinte pe care ea nu le-a spus.