Mai ştii cum am venit pe lume, copil nedorit, deşi răsărit dintr-o dragoste mare? N-am vrut să vă supăr atunci, dar n-am ştiut că tata nu mai vine.
Mai ştii cum mă ţineai în braţe, cum mă legănai şi-mi cântai? Cum îmi inventai poveşti şi te înnebuneam mereu “Mai zi!“?
Tu mi-ai spus c-am fost un copil cuminte (poate vroiam să compensez răul pe care-l făcusem apărând printre voi într-un moment nepotrivit). Că nu plângeam niciodată cât să mă fac auzită, mă întorceam cu faţa la perete şi dădeam drumul unor lacrimi mari, neînsoţite de niciun suspin. Mi-ai zis că lacrimile mele te impresionau mai mult decât plânsul tuturor copiilor la un loc.
Apoi, când am mai crescut, făceam nebunii amândouă, eu- vesel copil, tu- fost copil fără copilărie. Atunci cu răţuştele, mai ştii, am înecat jumătate din ele şi l-am minţit pe tataie că le mâncase Rauş. Când a vrut să-l lege, am ameninţat că-mi iau şi eu un lanţ şi mă leg lângă el, în semn de protest. Ce vină avea bietul câine? Tu ai vrut să-mi faci moftul, să le văd cum înoată şi le-am pus apă într-o albie de tablă, iar când au vrut să iasă s-au călcat în picioare una pe alta. Noi nu umpluserăm albia până sus, atât ne-a dus mintea pe amândouă.
Mai ştii când a venit Ionel să mă ia? Tu poate-ai uitat, dar eu ţin minte totul- mirosul acelei seri de primăvară, cana cu lapte rămas nebăut şi zambilele... M-ai trimis să culeg zambile pentru Dani, le-am rupt pe toate şi le-am acoperit cu rouă, dar voi n-aţi ştiut. De-atunci, parfumul zambilelor roz îmi miroase a lacrimi de copil într-o noapte de primăvară, a suflet necăjit care nu dorea să plece de la bunici. Voi aţi crezut c-o să mă bucur că merg la oraş, la verişoara mea care avea multe păpuşi frumoase. Dar eu vroiam să rămân cu ale mele, făcute de tine din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn. Îmi amintesc şi bariera la care-am oprit. Şi gândul meu de-a sări din maşină şi de-a o rupe la fugă-napoi. N-am îndrăznit. Dar mi-am promis atunci că nimeni, niciodată nu va mai hotărî pentru mine.
Mai ştii cum mă căţăram cu cartea în corcoduşul bătrân şi cum citeam ore-n şir până mă strigai la masă? Cum coboram pe funia pe care mi-o legaseşi de-o cracă?
Mai ştii cum râdeam de ne dureau fălcile? Ca-n noaptea aia când ne lovea tataie cu picioarele că nu ne puteam abţine, iar el trebuia să se odihnească, fiindcă se trezea devreme să meargă la muncă. Nu mai ştiu de ce râdeam atunci, dar îmi amintesc râsul ăla, cu atât mai răsunător cu cât ne străduiam să ne-abţinem.
Aş da un an din viaţă să mai pot râde cu tine acum, ca şi-atunci! Să-ţi mai aud o dată râsul ăla sănătos şi să-ţi mai văd privirea şugubeaţă.
Râdeai de tine, râdeai de viaţă, să-i faci în ciudă şi s-o înşeli că nu ea râde de tine.
Mai ştii atunci, la masă, când Ani mi-a zis-“Puiule, ţie-ţi lucesc ochii ca şi mie- de inteligenţă.“? Te-ai adresat serioasă la tanti- “Hai, bre, să mai bem şi noi un pahar de vin, să ne lucească şi nouă ochii!“
Şi când ai stat la noi, în anul ăla după liceu, când învăţam pentru facultate. Iarna, veneam la tine în cameră, că era mai cald. Tăceai ore-n şir, meşterind din andrele şi mă priveai pe deasupra ochelarilor. Mă iritai cu oftatul tău.
- Ce-ai?
- De, mamă, ştiu si eu? Mă gândeam că nu-i bine să-nveţi atâta, să nu te îmbolnăveşti. Mai ieşi şi tu la aer, mai plimbă-te, cum oi fi putând să stai ore-n sir pe scaun cu ochii-n hârţoagele alea?
- Dar tu cum puteai să munceşti la câmp, cu soarele-n cap, de dimineaţa până seara, să cari apă de la doi kilometri, să...
- Ei, de muncă n-a murit nimeni. Eu puteam, că eram învăţată şi trebuia.
- Şi eu trebuie! Dacă nu reusesc nici anu-ăsta, nu cred că mai pot s-o iau de la capăt. Şi nici de învătătură nu se moare.
Şi iar oftai.
Odată, te-am surprins fixându-mă, parcă muncită de-un gând.
- Ce mai e? Nu te mai uita aşa la mine, să nu mă deochi!
- Ei las’, că tot eu te-oi descânta. Ştii, doar, că am leac.
Până la urmă ţi-ai luat inima-n dinţi şi mi-ai cerut un caiet, să vezi şi tu ce scriam pe-acolo. Ţi-am dat unul de matematică. Te uitai încruntată la paginile scrise şi te simţeam încordată şi murind de necaz. Ţi-ai mai sters o dată ochelarii, poate nu se vede bine. N-ai mai răbdat şi-ai prins curaj:
- Măi mamă, învaţă-mă şi pe mine, să nu mă mai uit ca mâţa-n calendar! Nu ştiu ce-i cu-atâţia icşi-igreci pe-aici.
Doamne păzeşte! Cum era să te-nvăţ integrale, când tu rămăseseşi la stadiul celor patru operaţii elementare de aritmetică! Totuşi, ştiindu-te curioasă şi vrând să-ţi mai potolesc frământările în privinţa acelor icşi-igreci, m-am apucat să-ţi povestesc cum stau lucrurile cu ecuaţia de gradul I. x-5=10. Cu cât egal x?
- Şi, dacă ştii cât fac x, la ce-ţi foloseşte?
- Păi...
Chiar aşa, la ce-mi foloseşte?
- D-astea înveţi tu?
- Ei, nu, pe astea le-am învătat demult, acum fac altele mult mai grele.
- Si-ţi foloseşte?
- Păi... îmi foloseşte, să iau la facultate.
- Bine, mamă, învaţă atunci, dacă trebuie...
Şi te-ai întors nelămurită la andrelele tale.
Măcar din mâinile tale ieşeau nişte ciorapi!
Cred că ştiu ce-ai vrut să-mi spui atunci. Sunt întrebări la care nici matematica, nici alte stiinte nu dau vreun răspuns. Cum îi zicea Zorba scriitorului- “Scuip pe cărtile tale! La ce-ţi folosesc toate cărţile alea, dacă nu-ţi dau răspunsul la o întrebare atât de simplă- de ce mor oamenii tineri“?
Apoi, după ce-am reuşit, când am venit acasă-n vacanţă, m-am apucat să fac ordine prin caiete, să nu mă mai încurc de ele. Le-am strâns pe cele pe care învăţasem şi ţi le-am pus teanc lângă sobă, s-aprinzi focul cu ele. Peste un timp, am dat de ele-n pat. Iar le-am pus jos şi iar şi-au mutat locul. M-am răţoit la tine:
- Ce tot pui caietele astea-n pat? Dacă te-ncurcă, du-le undeva şi-ti iei câte unul când îţi trebuie.
- Ce să fac cu el?
- Cum ce? S-aprinzi focul, de ce crezi că le-am pus acolo?
Te-ai uitat la mine ca la icşi-igrecii ăia şi ţi-ai făcut cruce.
- Să mă trăznească Dumnezeu când ‘oi pune eu munca ta pe foc! Dacă nu te-aş fi văzut cât te-ai chinuit să umpli nenorocitele astea de caiete! Mai bine-mi bag mâinile-n foc!
Degeaba ţi-am explicat că munca mea şi-a primit răsplata, că ce-am scris acolo mi-a rămas în cap, că, oricum, n-o să mă mai întorc niciodată la ele. Nu te-am convins. Le priveai înduioşată, le mângâiai şi parc-ai fi vrut să le săruţi. Văzându-mă neînduplecată, ai găsit soluţia de compromis:
- Lasă că le pun eu undeva, să nu te mai încurce.
Le-ai luat în braţe şi tu ştii unde le-ai dus. Or mai fi şi-acum prin vreun colt al casei, dacă n-o fi dat mama peste ele.
După înmormântarea lui Petrică, la pomană, mai ştii? Toţi erau cu ochii pe tine- să nu bei, să nu mănânci mult, să nu bei suc, să-ţi iei pastilele... Aveau grijă de glicemia ta şi de tensiune, dar la suflet câţi s-au gândit? De parcă te mai putea omorî ceva, dacă trecuseşi prin asta! Si-apoi, eu am înţeles că-ţi era ciudă pe viaţa ta, în locul tău, nici eu n-aş mai fi vrut să trăiesc.
Când mi-ai întins paharul şi mi-ai comandat “Pune ţuică!“ am făcut ochii roată şi, după ce m-am asigurat că-şi băgaseră nasu-n farfurii, ţi-am turnat de două degete.
- Puţin.
- Lasă, bea numai cât poţi!
- Nu, e puţin. Mai pune!
Am zis “Doamne-ajută!“ şi ţi-am umplut paharul. L-ai dat pe gât, tu, care nu băuseşi niciodată prea mult, iar în ultimii ani nu mai ştiai gustul băuturii. După ce l-ai golit, l-ai întins iar:
- Pune şi vin!
Am pus.
- Acuma pune suc!
Si când am plecat de la restaurant, te rezemaseşi de-un gard şi nu mai vroiai să mergi. Ei au crezut că ţi-e rău, doar eu ştiam ce ai. Te-am rugat să faci un efort să mergi sprijinită de mine, ca să nu ne prindă cu năzdrăvănia. A ţinut.

Mai ştii, mamaia mea dragă, cum dormeam vara afară şi-mi arătai stelele? Le botezai, pentru mine, cum îţi trecea prin cap şi eu mă-ntrebam de unde ştii atâtea. Îmi alegeam câte una şi o priveam până alunecam în vise, sub mângâierea mâinilor tale crăpate.
Şi parcă nimic rău nu mă putea atinge şi toată lumea era a mea, cu pământul, cu cerul şi cu stelele toate...