Se născuse într-o zi de toamnă, mirosind încă a vară.
Nu era nici primul, nici ultimul om. Dar avea să fie sortită unei vieţi mult prea vijelioase încă din copilărie, viaţă care n-a iertat-o nici acum, prea dureroasă pentru un biet suflet de om.
Până la vârsta de treisprezece ani, are câteva amintiri, unele frumoase, mai ales atunci când povesteşte de “mămica“, altele de care-ar vrea să scape. Toate străbătute de regretul exprimat cu toată fiinta, nu doar o dată de-a lungul întregii vieţi- “Dacă trăia mămica, m-ar fi dat şi pe mine la şcoală...“
Asta şi-a dorit dintotdeauna- să înveţe. Într-o lume şi-n nişte vremuri în care alfabetizarea se făcea cu forţa, când copiii ascundeau trăistuţele ajunse mai târziu ghiozdane în tufele de liliac, rupând-o apoi la fugă spre gârlă şi pretinzând la întoarcere c-au fost la şcoală, ea nu avusese decât un vis- să înveţe. Şi nu l-a uitat nici acum, după mai bine de optzeci de ani de viaţă.
La scoală o dăduseră ce-i drept şi mult i-a mai plăcut, dar, când murise mămica, destinul ei a cotit-o în unghi drept spre altă lume, spre altă viaţă, mai aproape de pământ şi de condiţia de animal truditor.
Ce şcoală, ce învăţături! Tatăl, rămas singur si alţi şapte fraţi mai mici aveau nevoie de cineva să-i îngrijească.
Şi surioara la nasterea căreia mămica murise. A urât-o toată viaţa pe această soră, despre care credea că-i luase mama de lângă ea, dar a îngrijit-o cum a putut mai bine, pentru că tot mămica i-o lăsase, păpuşă vie şi urlătoare, ca dar de Crăciun. Aşa vine Moş Crăciun la unii…
După un an, când tatăl s-a recăsătorit, i-a încolţit din nou speranţa. Acum, că avea cine să se ocupe de casă, poate mergea iar la şcoală. Avea să recupereze, că o ducea mintea şi-ar fi tras pe brânci.
Dar femeia cea nouă, surogatul cu pretenţii de mamă (deşi ea nu avusese niciun copil) şi-a impus conditiile dinainte de-a trece pragul casei. Ea nu avea să slugărească la copiii altora, şi-a luat bărbat, nu familie. Şi iar visul s-a spulberat. Viaţa a devenit şi mai grea, având-o pe ea tot timpul supraveghetor, mereu pretenţioasă, mereu nemulţumită, zgârcită până la teama de-a nu-i consuma cineva aerul din casă şi cu singura grijă ca nu cumva să-i scape vreun gând frumos, vreo vorbă bună sau vreo mângâiere la adresa copiilor.

Plângea numai noaptea, şi-atunci pe tăcute, să n-o audă nimeni. N-avea unde să se ascundă, erau mulţi si casa mică.
Nu încerca să înduioşeze pe nimeni cu lacrimile, ce rost ar fi avut? Pe fraţii ei nu vroia să-i supere, iar pe femeia care-şi luase soţ n-ar fi reuşit oricum s-o impresioneze (avea tăria unei stânci de granit şi nu se simtea ameninţată-n armonia ei decât de teama de-ai dispărea ceva din bruma de agoniseală pentru care se măritase).
Uneori plânsul dădea să năvălească siroaie, dar ea ştia că n-are voie să plângă. Ridica ochii spre soare să vadă cât mai e până vine noaptea, singurul moment când îşi permitea să dea drumul câtorva lacrimi, ca s-o poată lua a doua zi de la capăt.
Şi-astfel au trecut anii, vreo şase ani cât cea mai lungă povară. Şi-n tot timpul ăsta, gândul la mămica o urmărea mereu şi “dac-ar fi trăit...“

Când îl cunoscuse pe el, răsărise soarele, speranţa a-ncolţit din nou. Speranţa într-o altă viaţă. Nu, nu se mai gândea la şcoală, acum era prea târziu. Oricum, ştia să scrie, să citească şi să socotească (ce apucase să înveţe în cei cinci ani de mers la şcoală, până murise mămica).
Ştia, oricum, mai mult decât ştiau majoritatea celor din jur.
Desigur c-ar fi vrut să cunoască mai multe, mult mai multe, dar avea să-şi ia cărţi şi să citească. Poate-o să-i ceară învăţătorului din sat. Îşi mai amintea şi vreo două poezii, îi plăcea în special una pe care i-o recita Inei când era mică- “Decebal către popor“ de George Coşbuc. Parcă şi-acum îi sună în urechi vocea usor tremurată de adâncă emoţie: “Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moş îngârbovit/ Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănţuit“.

S-au luat “din dragoste“ cum zice şi-acum, oftând, ea ştie de ce (de amintirea dragostei sau de necazurile pe care i le-a adus, sau poate de-amândouă).
Tot din dragoste a apărut şi primul copil. Săraci, n-apucaseră nici măcar să-şi încropească o casă, stăteau la părinţii lui, c-o soacră care-i amintea de mama vitregă şi cu altii prin preajmă. Dar se iubeau şi se jucau cu fetiţa lor ca şi cu o jucărie, ei înşişi copii, deveniţi peste noapte părinţi.
Doi ani mai târziu a venit şi băiatul. Of, Doamne! Băiatul mamei! Numai ea ştie cât l-a iubit! Pe toţi i-a iubit. Şi pe cele trei fete şi pe celălalt băiat, care n-apucase să trăiască mai mult de cinci luni. Ca şi când n-ar fi fost de-ajuns că-şi pierduse mama, copil fiind, a trebuit să simtă şi durerea cea mai grea dintre toate- să-ţi pierzi copilul.
I-a iubit, deci, pe toţi, dar băiatul ei, Petrişor, era rupt din suflet. Fetele nu s-au supărat chiar si atunci când au înteles, deşi ea nu le spusese niciodată. Dar când o vedeau cu ochii duşi, plecată cu gândul departe, ştiau de ce oftează.
După ce-a venit băiatul, au reusit să-şi facă o căsuţă, mică, mică de tot, dar măcar era a lor (casa mare, asa cum o apucase Ina, a apărut mult mai târziu).
Când să se bucure, a venit războiul. El plecase în armată şi de-acolo direct pe front. Şapte ani, atât a durat armata cu tot cu război. Şi-n tot timpul ăsta, singură, cu doi copii, la început unul la sân, altul pe picioare.

- Nu-ţi era frică, mamaie, singură-n casă, cu doi copii atât de mici?
- Ei, nu-mi era!
- Şi ce făceai?
- Ce era să fac? Cântam.
- Cum cântai?
- Aşa cum se cântă. Trebuia oricum să cânt mai tare decât sirena şi decât zgomotele de la bombardamente, ca să nu se sperie copiii. Şi-apoi, aşa-mi mai trecea şi mie de urât.

Da, Ina aşa a pomenit-o, cântând. Cât era ziua de lungă, o apuca- oricât era de muncă- din senin, cântatul. Mult mai târziu a priceput că nu era de bucurie. Mult mai târziu a-nţeles că, la fel şi ea, cânta mai des când era supărată decât atunci când totul era bine. O moştenise în multe pe bunică-sa, dar vocea ei nu era atât de frumoasă. Uneori îi vin în minte melodii de nicăieri, care azi nu se mai cântă sau poate prea rar. Le-a auzit, copil fiind, cântate de bunica ei, aşa cum a auzit multe poveşti inventate de ea, pentru că de cele pe care i le citea, copila se plictisise. Şi ce imaginatie avea!

S-a terminat si războiul si-a venit si el acasă. Întreg la trup, dar Dumnezeu ştie cu câte răni în suflet. Ar fi putut să moară, erou al nimănui, inutilă temelie la statuia cutărui mareşal despre care copiii ar fi citit în cartea de istorie. Din toate poveştile lui de război (de mai târziu, când şi-a putut descleşta gura să vorbească), Ina-şi mai aminteste ceva de foame si degerături, de sete potolită cu apă adunată în urme de copite.
O dată a povestit că prinsese un rus pe picior greşit. A vrut să-şi facă datoria, dar acesta, în loc de armă, s-a apărat c-o fotografie şi c-o formulă rostită stâlcit româneşte: “Nu trage! Copii.“ Şi n-a tras. L-a lăsat să se ducă.
- Şi nu ţi-a fost frică, tataie, că te putea omorî el pe tine?
- Mi-a fost, nu mi-a fost, cine s-a mai gândit atunci? Când am văzut copiii, mi s-au înmuiat picioarele, că doar lăsasem doi acasă.
Dar de la întâmplarea asta, si-a dat seama de pericolul la care se expune şi a înţeles că nu-şi poate face datoria faţă de ţară aşa cum i se cerea. Nu în felul acesta.
A rugat un potcovar să-l ţină pe lângă el, ca ajutor.
- Te pricepeai la potcoave?
- Ei, mă pricepeam!
- Şi ce-ai făcut?
- Mai întâi, ţineam calul de vorbă. Apoi, ca să nu mă dea de-acolo, am învăţat. Câte nu face omul de nevoie! Da’ măcar am o mulţumire, că n-am omorât om.
- Dar morţi ai văzut?
- Ei...de nu i-aş mai fi văzut!

S-a apucat de băutură şi, odată cu asta, au început scandalurile. Mama Inei, cea mai mică din cei patru copii, i-a povestit odată cum, copil fiind, când ştia că se-apropie ora când el venea acasă, începea să tremure de teamă şi se ruga să vină tata în toane bune. “Nouă, copiilor, nu ne făcea nimic, o palmă nu ne-a dat, dar pe mama o bătea mereu, fără motiv. La început i le inventa, mai târziu nici măcar nu s-a mai străduit. Câte nopţi n-a dormit săraca pe-afară! Şi se ruga de el să-i dea drumul în casă spre dimineată, că ne trezeam noi. Şi-aşa numai de somn nu ne ardea!“
Aşa, deci, bine măcar că n-am omorât om! Dar mai bine omorai, tataie, unu-doi străini acolo, decât să nu-i laşi pe cei de lângă tine să trăiască omeneşte, nu cu frica-n sân. Dumnezeu să te ierte, că are ce ierta! Nu ştiu dacă te-aş mai fi iubit (şi cât te-am iubit!) dacă ştiam toate astea când trăiai. Şi când mi-aduc aminte cum îţi căram băutură pe furis, să nu mă vadă mamaia!
Cât stătuse Ina la ei, îl cunoscuse altfel, văzuse doar latura bună din el, un om atât de bun şi de milos.
Ce-i drept, acum nu mai avea nici spor. Dumnezeu îi luase picioarele, şi-n ultimii patru ani de viată a stat în cărucior. Dar cine-l căra în spate, îl spăla şi-l îmbrăca? Tot femeia care parcă se născuse victimă.

Când a murit el, a suferit. Şi a vândut şi casa, în ciuda rugăminţilor Inei de-a nu o da, de-a nu pleca de acolo.
Cu toate lacrimile de copil, n-a reuşit s-o înduplece.
Poate spera că, odată cu casa, îndepărtează şi răul de care-i amintea. Dar n-a terminat socotelile cu soarta ei vitregă.
S-a mutat la copii, de la unul la altul, mai puţin la băiat, care n-a pus problema. Cu fetele se mai certa, adică ele o certau, că e cicălitoare, că face asta, că nu face cealaltă.
- De ce oftezi, mamaie?
- Ei, mamă, mi-e dor de băiatul meu!
Şi a rămas cu dorul. Dumnezeu n-a considerat de ajuns, a lăsat-o să trăiască să-şi vadă şi băiatul în mormânt. Băiatul mamei! S-a tot întrebat de ce n-a murit ea, că doar n-o să trăiască două sute de ani. Nimeni nu i-a dat un răspuns. A trecut un an de atunci şi tot se mai întreabă.
- De ce nu te odihneşti, mamaie, putin, măcar o jumătate de oră? Până mâine la înmormântare mai e.
- Nu mă culc, mamă. Zice că, dacă stai cu el toată noaptea, îl întâlneşti pe lumea ailaltă. Cum să mă culc?

De-atunci, Ina n-a mai auzit-o cântând. Doar oftează de parc-ar vrea să-i iasă sufletul.
De plâns, plânge tot noaptea si tot în surdină, că fiica cea mare la care stă nu suportă s-o audă jelindu-se.
- Cum îi creşteai, mamaie, la câmp?
Cum se cresc copiii. Pe Ani- a mare- şi pe Petrică, astea mici n-au mai apucat vremurile alea. Dădeam zor până la capul rândului şi mă-ntorceam într-un suflet să văd dacă nu i-a mâncat vreo lighioană, să le dau apă şi mâncare, câtă era, că nu prea aveam de unde.
- Şi nu plângeau?
- Plângeau de ţi se rupea sufletul.
- Şi nu-ti era milă?
- Şi dacă-mi era, ce-ar fi trebuit să fac? Că doar pământul ne ţinea pe toţi şi ăla trebuie muncit ca să-ţi dea.
Da’ i-am crescut cum am putut, i-am dat şi la scoli, măcar ei să se ducă dacă eu n-am fost. Unde au vrut, acolo s-au dus. Numai pe Petrică nu l-am lăsat să se facă aviator, mi-era să nu-l pierd. Da’ uite, când vrea Dumnezeu, tot se duce. Acuma-mi pare rău, dar nu mai am nicio putere.
- Dac-ai putea să dai timpul înapoi, ce-ai schimba?

Tace. Pare c-a adormit. Dar nu, se gândeşte. La viaţa ei, la cât amar a adunat într-o sărmană viaţă de om. Deodată îşi aminteste de Ina si îşi continuă gândul cu voce tare:
- Când eram îm MAN, în 60-65, pe vremea lui Dej, am cunoscut mulţi oameni mari (cu câtă evlavie rosteşte “oameni mari“!). Dar eu eram o biată ţărancă neşcolită, nu m-amestecam printre ei. Dar eram frumoasă şi, când deschideam gura, nu spuneam prostii. Cu toate că, atunci când vorbea Călinescu, nu-nţelegeam mare lucru din păsăreasca lui, parcă vorbea altă limbă.
O dată a venit la mine Zaharia Stancu. Zicea c-ar vrea să mă cunoască mai bine, că el scrie despre ţărani şi să-i povestesc viaţa mea. Da’ ce, parcă eu timp de poveşti aveam! Că m-aşteptau copiii acasă şi zmeu’ stătea cu urechea ciulită la difuzor să afle când se termină sesiunea. Atât îmi trebuia să nu fiu plecată cu primul tren din Bucureşti! Şi-aşa o-ncasam, că el stătea-n mat cât eram eu plecată şi turba, că-i băgau ăia-n cap că cine ştie ce-oi face eu pe-acolo şi pe unde-oi fi. “Şi ce, mă, tu, adică, eşti mai prost? De ce nu te-a pus pe tine?“ Rareori scăpam nebătută.

Ina strânge din dinţi să-i rupă. Lacrimile stau să ţâşnească. La cine să urli, pe cine să implori? Dă, Doamne, timpul...!
- Şi totuşi, dac-ar fi să dai timpul înapoi, ce-ai schimba?
Tace din nou, se uită într-un punct, gândind la nimic, legănându-se a jale, apoi răspunde sec dintr-un oftat:
- Să nu mă fi născut...