Călin Sămărghiţan -- Vierme de fluture -- poezie

Oraşul străin era violet şi duşman;
cu umbra zgâriam zidurile,
de oamenii fugeau
izbindu-se
            unii de alţii.
Afară! - strigau -
            afară!
treceam prin cartierul nebunilor
şi am ieşit în câmpia cu pietre
                      de Golgotă
şi lemnul crucii strălucea în soare
lustruit de palmele răstigniţilor.
Cresc pietre în câmpia aceea
                       - mi-au spus -
unde iarba
e apa dorită de ridul însetării.

Doi arbori uscaţi ghiceam;
ademeneau mersul
cu minciuna odihnei,
şi paşii-i trăgeau mai aproape
până când vedeai:
            doi uriaşi
cu bărbia în piept se priveau,
cu genunchii îndoiţi în spaima galbenă a pământului,
cu degetele înfipte prelung
în aerul de deasupra.

Se îndreptau
            şi mâinile le ajungeau în ochiul
                      soarelui
şi le-au ars
şi le-au căzut, cenuşă, pe umeri.
Treptele erau arse
şi umerii uriaşilor acoperiţi cu cenuşă
            de aer fierbinte.

În locul aripilor îmi creşteau lopeţi
ce mă îngropau
          în pământul uitării.
Cobor
tras de chipuri ce mângâie carnea
            şi gheare oarbe ce muşcă
din sânge.

Pe treapta cea mai de jos
era un vierme
care vorbea despre cer.