| |
|
| |
odată dospeam în pâine grăuntele absenţei
un dumnezeu aşa pur şi simplu stătea
la pândă să ne vadă cum păgâni şi
inexorabil absenţi mâncam o felie
cu unt de lăsata de sec negreşit
cam tot pe-atunci tu nu erai
în această fiinţare
era doar ea anume întinzând
nefericirea la uscat pe o
singură sârmă ca pe
o promisiune
pentru la vară
când va fi
cald
şi nimeni nici
măcar unul
dintre noi
nu va mai fi
plecat
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Nelu Jorz -
2008-10-14 |
Andu, interesant acest poem al tău, despre absenţă şi fiinţare, sugerând, voalat, o imagine biblică, edenică. M-aş feri să folosesc, în poezie, un neologism de felul "inexorabil"-ui. Este de evitat! Cu amiciţie,
|
| bobadil -
2008-10-14 |
Nelu, multumesc de lectura si mai ales de semn, el conteaza mult pentru mine, acest poem este unul vechi pe care am simtit nevoia sa il postez aici unde sunt acum prietenii mei literari de suflet pentru ca el (poemul) a fost este si va fi mereu dedicat mamei mele nascute in aceasta zi de Sf. Paraschieva si plecata dintre noi acum cinci ani. Nu stiu daca aceasta marturisire este potrivita, dar, iti marturisesc tie, celui care mi-ai lasat semn aici, ca nu imi pasa decat ca am simtit din nou vii acele clipe din viata noastra pe care doar in rugaciuni pe pastram astfel.
Andu
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com