Ecaterina Bargan -- primul monolog -- poezie

eu singură, cafeaua, răsăritul rotund la mine în geam. de cele mai multe ori lumină, multă lumină, prea multă lumină. ritualurile obişnuite, pe cînd tăcerea se numeşte dimineaţă. mă gîndesc la copii. ştiu, asta sunt şi eu. nu mă cred deosebită prin faptul că scriu fără semne de punctuaţie, fără Majuscule şi respiraţii în plus.

nu mă lua în serios. eu sunt omuleţul care visează că va avea un prieten marţian, că se vor mai descoperi alte planete la distanţă de 15 minute cu o navă cosmică, cu maxi-taxiul dintr-un capăt al chişinăului şi pînă în celălalt. ce ascund eu în palme tu nu trebuie să vezi. este la fel de invizibil ca iubirea. tu crezi că e tristeţe, cred că e tristeţe, dar nu e, pentru că noi nu mai credem în nimic. într-o parte de zare oamenii abia îşi apasă ochii. în partea mea deja se încuie uşa pe dinafară, grăbit, după obişnuinţa de a ne grăbi să păşim între cadavrele realităţii matinale, consumate de alte timpuri.

uneori gîndim că e mai simplu să schiţăm chipul iubit, decît să îl privim direct în ochi. de fapt, curajul este o raritate pe care dumnezeu ne-a dat-o cu dinţii încleştaţi în orgoliu, sau nu ne-a dat-o deloc. cînd îţi pictam portretul el prindea formă, îl făceam numai pentru că nu aveam ocazia a te cunoaşte în realitate. cînd oboseam, îl sprijineam de peretele opus scaunului meu de unde îmi beam dimineaţa cafeaua. mi te închipuiam alături şi asta îmi făcea oarecum ziua fericită.

privesc pe furiş bucuriile lăsate în urmă neatinse. mă tem să nu mi le ia cineva. doi paşi înainte de orice tristeţe rîd cu zgomot. mă opresc, îmi aleg o carte cu ochii închişi. o citesc în fotoliul meu de scris poezii. încercarea de a vorbi la timpul trecut sau viitor nu mă scuteşte de a suporta prezentul în felul în care îmi este dat să-l trăiesc.

poezia nu este un refugiu pentru oamenii răniţi şi nici nu va fi. m-am visat în cădere. am dormit pînă la impactul cu pămîntul. atunci am tresărit brusc, ca într-o mişcare de break dance. eram fierbinte rău şi speriată. am făcut un duş. după asta nu am mai putut să adorm, fiindcă nici n-am încercat. îmi dezvoltam monologurile pornind în lumea lor fără centură de siguranţă, oricum nu mă auzea nimeni.

se întîmplă să arunc obiecte mici pe fereastră, consecinţa fiind maximum un cucui, uneori îmi scapă şi cioburi de noroc. atunci destinul meu se supără pe mine, zice că este incomplet, că am crescut mare şi nu am voie să mă joc, să fiu un fluture să zbor simplu pînă la tine, să mă aşez pe umărul tău îndepărtat şi să plîng.