| |
|
| |
pe vremea aia confundam canibalismul cu antropofagia
mâncam de foame
hulpavnic
ca un pui de sudanez ciocolata
- aruncată din elicopter de croix-rouge -
cu tot cu staniol şi puşca pe umăr
mi se umfla pântecul ca de naştere
regurgitam râgâiam adormeam năucă
ani de-a rândul cu un nod în gât
când îmi era sete
îmi înfigeam colţii fără să întreb
“te rog frumos lasă-mă să-mi înfig colţii
în beregata ta să îţi sorb sângele să mă satur”
nici măcar asta nu spuneam
politeţea îmi era necunoscută
habar nu aveam că este cea mai bună apărare
nu-mi puteam stăpâni muşchii feţei
grimasa de silă
scuipam de faţă cu toţi la masă
pe şervetul cu monogramă în farfuria de porţelan
cu dungă de aur uneori vomitam
bucăţi întregi de piele păroasă
se întâmpla să nu mestec
de atâta foame să înghit dintr-un foc
oraşe întregi colcăind de arşi
- suflarea lor încinsă îmi deschide ulcerul
între anotimpuri -
de când m-am săturat am devenit pedantă
aştept răsăritul de soare în straie de crengi
piatră seacă şi abur
mă confund cu tot ce se vede ca fără vreo teamă
pândesc printre crengi de sub pietre
- un cameleon o euglenă un virus -
îmi ascut ghearele cu grijă şi îl aştept
pe cel ce l-aş putea iubi
*
îmi amintesc într-o zi fotonică mă odihneam la marginea unei mări oarecare. mă încerca o poftă sărată - pentru prima oară pofteam - îmi limpezeam tălpile printre năvoade cu peşti putreziti şi meduze nomura. se poate să mă fi aflat pe ţărmul japoniei sau la marea moartă. nu mai ţin minte. de la o barcă mi s-a tras întâia indigestie adevărată. mi-a fost să mor de la atâtea jivine, mă întrebam, devorate cu tot cu dresor în cuştile lor nămoloase. prietenii mei adevăraţi s-au îngrijorat abia atunci. au verificat “nu a fost arca”. omenirea fusese salvată încă o dată dintr-o întâmplare. făceau cu rândul la patul meu reavăn, vorbeau încet îmi aranjau branula cu ceai - transfuziile mi-au fost intrezise - tata nu mă mai alinta pantacruelle nu mai glumea. era îngrijorat îmi aducea cornuri pline cu seminţe şi fructe, le răsturna peste cearşaf peste mine, salonul se îneca în miros de flori de gutui, ce rău mi-a fost seminţele prindeau rădăcini în carnea mea din braţele mele creşteau lujeri graşi. în gura mea pocneau muguri se deschideau corole, parfumul lor m-a cufundat într-un fel de coşmar botanic, părul se încâlcise se-nverzea ca matasea broaştei şi roua. roua se aduna curgea pe pereţi se ridicase până la fereastră. era să mor de înec în somn gata eram dacă nu ar fi venit vizita. când uşa s-a deschis valuri de rouă au năvălit din salon ca dintr-un acvariu. pe mine se asternuse nisip. fiul meu construia castele pe pântecul meu şi cânta. mi-era foame.
...
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Sancho Panza -
2008-09-28 |
Ioana, de vreo trei zile astept ca cineva curajos sa se incumete la un comentariu adevarat - poemul merita cu prisosinta.
Nu, eu nu sunt desul de curajoasa, pe mine m-a luat si m-a tras in adancul "marii fotonice" si inca nu mi-am venit in fire si in cuvinte. Daca s-ar fi intamplat, l-as fi premiat. Cred ca e unul din acele texte pe care nu le poti uita cu usurinta.
|
| solomon -
2008-09-29 |
si eu asteptam si uite ca s-a infaptuit. multumesc. am adaugat si ultima propozitie pe care o scosesem, initial.
...
|
| bobadil -
2008-09-30 |
draga solomon daca ti s-a intamplat ce asteptai, e bine pentru tine, mie de pilda nu mi s-a intamplat ce asteptam.
am citit poemul de la prima postare si acum cand iti scriu il citesc cred ca a cincea oara si tot asa tampit ma uit la el ca prima oara. si pentru ca tie iata, ti s-a intamplat ce asteptai sa ti se intample iar mie nu concluzia mea e simpla si directa, sunt un tampit de drept comun.
dar totusi pot sa ii doresc pe final asa, simplu si tampit, spor fiului tau la construit castele pe burta ta si mai ales la cantat, insa sa nu ti se faca de la asta prea tare foame solomoane ca o sa te ingrasi poetic pana la nevoia urgenta de liposuctie a grasimilor metaforice si a celulitei delirium tremens.
Cu drag,
Andu
|
| solomon -
2008-10-01 |
andu, jur ca acum am vazut comentariul tau. sa nu crezi, doamne fereste, ca te-am ignorat. stii de ce nu ti s-a intamplat si tie ce ziceai? pentru ca si eu ma uit la comentariul tau tot ca o tampita de unde trag concluzia ca sunt si eu o tampita de drept comun, conchizand simplu si clar sau cum ai scris tu. ma bucur cu aceeasi prietenie ca ai atata grija de silueta mea literara si promit ca donez pungutele cu grasime de dupa liposuctie fabricii de sapun pentru spalat rufe poetice deja curate, chiar daca nu sunt la moda. onorata de cele 5 citiri. nu e putin lucru sa ti se citeasca un text de 5 ori de catre acelasi cititor. sa ne traiasca bine copiii si sa cante urias de minunat pe sau sub burtile preferate de ei personal.
ave, man
...
|
Nelu Jorz -
2008-10-01  |
Un poem care rezistă şi la o a doua lectură, mizând pe un oniric coşmaresc, halucinant, cu accente supra-realiste, care leagă,precum un liant, protestul social(ca element al unui "fracturism" autentic) de grotescul-purgativ. Scriitura este una modernă, cu un ritm alert, nevrotic, acaparator, ce te ţine prizonier în interiorul textului, până la finalul optimist şi alegoric: copilul construind castele de nisip, simbol arhetipal al continuităţii lumii acesteia. Un text puternic, bine scris, ce merită a fi evidenţiat.
|
| tiberiu -
2008-10-04 |
asa cum esti totdeauna intrebata "ce greutate a avut?"
asa ar trebui sa te intrebe "si ce ai visat?"
...si poate ca un asemenea poem (partea a doua :))
ar trebui distribuit o data cu formularele, la intrare...
cu stima,
tm
|
| solomon -
2008-10-12 |
nelu, tiberiu, inteleg ca voua v-a placut textul. ma bucura asta. multumesc de semn.
...
|
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com