| |
|
| |
toamna îmi strângea trupul ca un teasc
prelingându-mi tristeţea din oase
când plecasem de la tine abia răsărea soarele
galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele
oamenii păreau străini de lupta tăcută
numai eu vedeam moartea cum intră în ei
era atât de blândă!
le punea o eşarfă la ochi
înainte de a-i exila în rădăcini
pomii se decolorau ciudat şi neuniform
un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu şi maro-albicios
păreau un regiment de soldaţi
înghesuiţi într-un camion pe un drum de ţară
apoi s-au înclinat balanţele
verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas
frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos
le auzeam strigătul
şi am văzut acel pogrom al palmelor săpându-şi mormântul
sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din toamna acelui an
la întoarcere
m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com