Ancuta Leonard -- Umbra et Imago -- poezie

m-am trezit într-o dimineaţă caldă
pe bancă în parc
umbra statuii Poetului nu mă acoperea nici pînă la jumătate

am numărat de la 10 la 1
apoi a urmat desprinderea
starea de imponderabilitate
în aerul dens şi compact
ca un cub de sticlă
am închins ochii şi am păşit pe suprafaţa lunii
nici urmă de tine acolo
m-am simţit de şase ori mai uşor am început să fac paşi neînsemnaţi
pentru mine

pămîntul se vedea ca o monedă în apă
m-aş fi putut apleca să-l ridic
să-l introduc într-un aparat de băuturi răcoritoare
să apăs tastele să extrag o coca
să o beau cu poftă
să simt senzaţia de vertij aidoma mişcării de rotaţie
a pămîntului
să păstrez gustul la infinit aşa cum ai renunţa la spălatul pe dinţi
după sărut

cu buzunarele goale
mergeam pe unul dintre podurile peste tamisa
se clătina sub paşii mei
mi s-a spus că e doar un defect de fabricaţie şi că rezistă
eu ştiam că sunt important că sunt greu
cît timp pot căra umbre
ale tale
ale mele
soarele strălucea pe jumătate de cer ca o proiecţie
a unui film de groază

pe străzi erau multe cabine telefonice roşii
cu forme victoriene
tăcute ca nişte cripte uitate
mă opream lângă fiecare aşteptam mai mult mai puţin
apoi mergeam la următoarea
tot aşa zile în şir nici măcar un apel
de parcă aş fi fost deconectat
de oraş de lume de viaţă
doar degetele mi se înfigeau în golurile inimii
formau la nesfîrşit acelaşi nume

mi-am agăţat dragostea cu o sforicică de clanţă
am scos-o ca pe un dinte de lapte
o vreme am fost ştirb nu m-am putut uita la noi
apoi creşte alta în loc
una cu dinţi de pitbull te apucă de piept te scutură nu-ţi mai dă drumul
iar peste timpuri poartă implanturi de porţelan
din nou fragilă sensibilă iarna în ger te sărută pe obraz
întocmai cum ar muşca din pămînt

oamenii nu au formă
dragostea le dă formă
dragostea muşcă împrejurul lor
pînă umbra seamănă cu omul

da soarele strălucea ca o nocturnă
femeile erau desculţe pe stradă
m-au întrebat dacă nu sunt jack
jack
da spintecătorul
am scos viaţa din mine ca dintr-o teacă
am înfipt-o cu nesaţ în fiecare din ele
au început să alerge bezmetic pe străzi
ele într-o parte
umbrele în alta
eu rămăsesem ca o căruţă cu coviltir negru
părăsită de ţigani milionari de cai fantaşti şi de cîinele andaluz
în faţă la harod’s
abia atunci am înţeles
inclusiv manechinele din vitrină
aveau chipul tău

luminile s-au stins şi umbrele s-au întors în imagini
precum lumina rămasă ca un ecou pe o pînză
într-un felinar dintr-un magazin de antichităţi
cerul era tot mai abstract
păsări în formă de acolade îl cuprindeau între ele
îl tîrau peste oraş ca pe un stîrv ce urmează să fie zdrobit de stânci
străzile erau tot mai abstracte
de parcă nişte copii invizibili roteau pe ele cercuri uriaşe
sau zerouri uriaşe
se făcea o linişte tot mai abstractă
de parcă moartea bolnavă de astm amuţise
pieptul ei nu se mai ridica să ne atingă tălpile
ultima ei respiraţie
se aşeza peste lume ca un cearşaf alb

m-am ghemuit cu frigul la piept îl ţineam ca pe un cîine găsit
din ce în ce mai gri mai trans-lucizi
pînă ne-am făcut loc în propria umbră