| |
|
| |
Când setea năruie secunda
şi cerul s-a topit pe deal
aminte să-ţi aduci de unda
ce bate, bate într-un mal.
Întinde-ţi mâna arsă toată
şi mângâi-o, ca pe-un copil,
căuş fă-ţi palma fără toartă
şi-un bob de apă duceţi-l
pe fruntea mistuită-n jar,
lăsând răcoarea lui să curgă
un bun de aur milenar
rostogolindu-se în dungă.
Şi dacă setea a murit
gândeşte la un fântânar
înlăcrimat, de toţi hulit,
ce a trecut strigând bizar:
Săpăm fântâni, fântâni săpăm
râvnită oază de răcoare,
din stropi de soare noi durăm
vecia, în clipa trecătoare.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| AdaBarc -
2008-09-15 |
Un poem sensibil, usor de criticat insa in sens negativ, lucru pe care nu il voi face. are mesaj si asta mi'a atras atentia.. strofa finala suna propagandistic.....
Salutari
Adriana
|
| Mazgalitorul -
2008-09-15 |
Adriana
repectăm prezentul şi viitorul în măsura în care respectăm trecutul.
Mă bucur că lecturezi şi poezie clasică chiar dacă-i scrisă de mâzgălitori.
Îţi mulţumeşte
Ion Mazgalitorul,
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com