| |
|
| |
Un fel de febră avea lumea.
Cântau păsări pe sus,
luna se pedepsea şi apunea prea lesne.
Pe umărul toamnei,
doar îngerii mai cercetau culorile.
Şi ceaiul străin se îndulcea
cu zahărul nopţii.
Toţi voiau atât de tare marea.
Să o taie pe margini,
apoi sa tragă linii pe valuri.
Să-şi spele cu apă de mare rănile.
Cele făcute la timp şi cele nefăcute.
Cele văzute şi cele nevăzute.
Nu voiau aproape nici munte, nici stele.
Toţi ştiau de cerul căzut peste noi.
Căzuse cu păsări, cu tot.
Şi pasărea albă, şi pasărea neagră.
Căzuse şi pasărea în culorile ploii.
Peste lacul acesta,
ca săgeata din arc.
Febra cea mare crescuse o dată cu frunza.
Peste lume crescuse, o dată cu floarea.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com