pal emilian -- scrisoare deschisă către şeful meu -- poezie

domnule director

îmi pare rău dar astăzi nu pot munci starea asta de lipsă
mă paralizează am mai simţit-o şi-n alte zile dar ca azi niciodată
uneori o simţeam ca o arsură pe limbă alteori ca un gol în stomac
noaptea lupi inventaţi umblau prin mine ca printr-o casă
goală în care te aşezi pe parchet şi nu ştii ce să faci
îmi pare rău dar ca azi niciodată nu pot să spun nimic important

apa se prelinge pe ceafă în faţa ochilor o lumină puternică
duc mîna la tîmplă din viaţa mea cad în altă viaţă
trei dimineaţa la mine în cartier gunoierii ridică tomberoanele
eu stau în maşina poliţiei la capătul oraşului o stare nedefinită de frică
sirene pentru un erou naţional a plecat să se facă bărbat în madrid
s-a întors nemişcat aşteptăm toţi la marginea oraşului cineva îmi respiră în ceafă
poate oraşul cu o mie de nări poate un poliţist pe care-am să-l uit pînă la ziuă
din camion se descarcă sicriul o femeie plînge scurmă sicriul ca o găină pe care tata
o jumulea într-un anotimp cînd paştele avea aromă de spirt şi cafea

îmi scutur capul de parcă aş fi un mamut care încearcă să scape de animale mai mici
în faţa ochilor iar o lumină puternică
o lutărie un urlet pantoful unei fetiţe ieşind din pămînt îmi iau sîngele fricile tremurul
mă chircesc în stomac nu sînt eu cel care dezgroapă cu unghiile

acum dimineaţa e frig probabil ea îmi lipseşte cel mai mult cînd
mîinile mele sînt reci ca un fiord în care se mai prăbuşete o bucată de carne

domnule director
nu de morţi mi-e frică mie acum
mi-e frică de spania malta sau israel mi-e frică de un hotel numit belvedere
unde am o sesiune de training bineînţeles voi uita tot ca să fac loc
senzaţiei nenorocite de lipsă
am să mă întorc cu o diplomă care atestă dreptul civic fundamental
nu de moarte mi-e frică mie acum
ci de somn şi de viaţa care mi-o bagă pe gît
ca o lingură de clorocalcin într-o inevitabilă lipsă de oase