Erika Eugenia Keller -- Femeie respinsă -- poezie

mă uit în ochii lui
bărbatul meu se înserează
nervi întinşi pe tavan
ca ultima iarbă crescută
printre anii
pierduti de anotimpuri

aş da foc casei
să nu mai văd
priveliştea bărbatului
frânt de jale
mirosul absenţei lui
curge ca o salivă de câine turbat
legat în zgarda căsniciei

aşa mi-am pierdut oglinda
de atunci mă privesc
numai în cer
văd norul alb cu râsul printre dinţi
văd pânda ochilor de bărbat temători
văd dispariţiile în trupul blondei nocturne

poate aş putea cu sufletul meu să le împodobesc visele

de ieri sunt tot a nimănui
orele lui scot limba la mine
atât au mai rămas
din nopţile albe de dragoste

îndrăznesc prin camera lui
să-mi alint umbletul
cu lacrimi spăl obrajii murdari
ai depărtării
mi-l mângâi cu dorinţa chemării
….

atăt de imperfecte respiraţiile mele
au tăiat durerile din noi
rămânând într-un ciob de inimă rătăcită