| |
|
| |
Moartea
şi de un şoarece te sperii mai rău
ea creşte în noi
o sărbătorim la aniversările care se adaugă ca cireşele
pe tortul sfârşitului nostru
o gustăm o savurăm lent o hrănim
ne moare copilăria prima viaţă
apoi mergem o uliţă lungă goală prăfuită plictisitoare
până pielea se îmblânzeşte cu riduri umile
inima devine o rădăcină groasă şi încurcată
care ne sugrumă
durerea slăvită fie durerea
ne adoptă celulele şi le îmbracă în chinuri nebănuite
ne dizolvăm în scleroze
vertijuri cerberice care ne promit
întâlnirea cu ultima eterna viaţă
ştiţi cum e moartea?
corpul un saltimbanc complotează
şi fără să te anunţe te dezbracă fuge de tine
rămâi în sufletul gol eşti un străin
singurătatea nu-ţi mai e orfelinatul atâtor singurătăţi
începe să-ţi placă sunt convinsă că te bucuri
că ţi-a murit moartea
ar trebui instituită sărbătoare
gura ar trebui sa se încleşteze într-un zâmbet
fără lacrimi servile nemernice
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| bobadil -
2008-08-27 |
Elena poezia ar trebui sa spuna mai putin si sa sugereze mai mult, desigur nu este neaparat asa, unii poeti douamiisti spun pe sleau ce au de spus. Insa ce am citit eu aici este deocamdata undeva, intre... te mai citesc.
Andu
|
| flabra -
2008-08-28 |
a fost o idee. poate ai dreptatea. multumesc de vizita.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com