Ancuta Leonard -- welcome to the machine -- poezie

am călătorit pretutindeni, am fost pînă în locul unde soarele sta bulversat
neştiind dacă apune sau răsare
stăteam chiar acolo în clipa în care mama plîngea şi rîdea printre lacrimi
plîngeam şi eu cu ea, cred că toată lumea avea ochii înlăcrimaţi de fericire
tata s-a îmbătat în seara aceea.
într-o zi, cînd eram la grădiniţă, am rămas singurul copil de acolo, se făcuse noapte, tata nu mai venea
credeam că nu mă mai iubeşte, că m-a lăsat acolo, am plecat într-un tîrziu, mi-am promis atunci că nu o să mai fiu niciodată singur.
am fost în barul în care am sărutat-o prima oară pe maria era iarnă, frig, ciocneam cu bere fără să ne pese,
ne lipeam buzele şi aşteptam să îngheţe,
în mine timpul alerga cu o viteză prea mare, mi se părea că nu a mai rămas decît puţin timp pînă la moarte, stăteam în mine ca pe marginea prăpastiei,
m-am trezit din vis,
vremea aceea s-a resetat.
mi-am înmormîntat tată, bunici, rude, prieteni
am îngropat puţin cîte puţin
kilometri din mine, tone din mine, ani din mine,
mai buni, mai răi, precum vinul
ce să-i faci, nu întotdeauna drumul e neted, nu mereu vîntul cald
când călătoreşti e bine să ştii că tot ce vei vedea rămîne în tine şi doare
doare cînd iubeşti, cînd vei fi iubit, cînd te întrebi ce rost au toate acestea.
am fost sub bolta lumii, acolo unde corpul şi propria ta umbră sunt unul şi acelaşi lucru
am fost în locul unde mîinile îmi tremurau cînd să-mi aprind o ţigară despre care nu ştiam că e ultima
aveam o privire răutăcioasă, de parcă aş fi vrut ca lumea întreagă să-şi pună botul pe converşii mei
cîte n-am făcut, unde n-am fost... şi
n-am bănuit o clipă că trupul meu e un carusel
în care am stat toată viaţa ca într-o maşină a timpului
cumplit de lentă