Când ne ciocnim, pe-aceeaşi scară, singuri
Şi-ntindem blând, ca-n Facere, din nou,
Un braţ sculptat din lemnul unei linguri
Spre altul sângerând ca un stilou,
Tot zbuciumul din tâmple se alină,
Căci arse, tegumentele nu mint,
Iar buzele muşcate de rugină
Rostesc în taină numele de-alint.
Nu mai rămâne loc pentru cuvinte;
Depui în loc de-”Adio!” un sărut
Pe-obraz şi-apoi ne-ndepărtăm cuminte
Cu paşii rari şi limpezi, de trecut.
În urma ta privesc cu luare-aminte
Şi mă aşez, înnegurat, sub scut.
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com