| |
|
| |
iubirea,
miriapod întunecat
străfulgerat de azur,
secretă lacrimi
ce sfredelesc pământul,
ca să răsară aştri orbitori
pe alte tărâmuri...
oare cum arată făpturile care
au plâns stelele pe care le vedem?
şi la soarele ivit din lacrimile mele,
se uită oare cineva?
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Ecaterina Bargan -
2008-08-12 |
o sa incerc sa fiu cit mai politicoasa ca sa nu te supar. imaginile primei strofe ar fi admisibile daca le-ar rosti un copil de gradinita care a auzit intimplator legea conservarii masei si face asocieri absurde din nestiinta. si intrebarile care urmeaza au un fel de inocenta necesara, dar prea mult patetism. parerea mea.
|
| Profetul -
2008-08-12 |
Ideile nu sînt proaste. Punerea în lirică este stîngace. Prea mulți de „ca să”, „ce”, „pe care”. Adică nu e nevoie să ne explici. Spune-ne.
|
| Lentib -
2008-08-12 |
Virgil,
ai dreptate în privinţa acestei metehne a mea de a mă autoexplicita.
Mulţumesc pentru trecere şi sunt fericit că ai apreciat poezia cel puţin ca infrastructură imagistică...
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com