| |
|
| |
Stăteam înafara timpului,
privindu-mă.
La analizele din univers
aveam lipsă de vis, de rost, de vene.
Râvneam la inutil.
Cu o decenţă cinică
sărutam refrene de iubire.
M-am târât la picioarele certitudinii
cerşind încă o şansă.
Mi-era sete,
dar sfârşitul a venit fără de veste...
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| francisc -
2008-08-08 |
andreea, prima strofa mi a dat increderea ca voi citi ceva bun, ceva minunat. Apoi, incepand cu a doua, am inceput sa cred. Nu stiu de ce sfarsitul a venit fara de veste...
|
| Heva -
2008-08-08 |
Sfârşitul poveştii de iubire... E ca o piramidă din cărţi de joc de porţelan. Chiar dacă după ce se dărâmă o reconstruim, nu va mai fi la fel. Cu atât mai puţin dacă este sfărâmată de prea multe ori...
|
| bobadil -
2008-08-08 |
Andreea, cred ca poemului tau ii lipseste (deocamdata) vocea. Te mai citesc,
Andu
|
| Profetul -
2008-08-08 |
prea multe expresii... le-aş zice fruste. Adică expresii care ne comnică totul de nu mai rămîne nici loc de întors, darămite de poezie.
De exemplu: "Stăteam înafara timpului" - gata m-ai lămurit. Ar fi fost ceva dacă sugerai chestia asta. Dar aşa... sună a dare de seamă.
Alta: "Râvneam la inutil", sau "Mi-era sete".
Şi să nu îmi spui că ăsta e stilul tău pentru că tot în textul ăsta ai "sărutam refrene de iubire" sau "M-am târât la picioarele certitudinii".. deşi amîndouă sînt totuşi prea dulcege pentru gustul meu.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com