Dorin Cozan -- Pe Acropole, cu barca de aur zburând… -- poezie

Ca nişte pârâiaşe de nisip, Soarele îmi curge pe spate.
Ca nişte mâini de nisip, ca o faşă se strâng
şi-l pogoară `nainte-mi, la marginea apei,
între coloanele` nalte.

Între ceruri înalte, într-un cot rezemat,
cu pietricele albe arunc
în sufletul apei
cu ochii mei nisipoşi după mine, nebunul, arunc
şi-i deşir sub brazdele lunii.
(De sub ea, Thales îmi ţine strâns pumnii, pe coarnele plugului)
Dar ei se întorc către mine şi zic:
-Doamne, iată un cerc nevăzut
Care vede totul!
Să ne rostogolim pe acest cerc!

“Să ne rostogolim pe acest cerc!” a strigat corul
căci se trezise în mine un cor antic, rătăcitor,
şi, dând din picior,
preschimba, pe lună, pietricelele în pâinici şi izvorul în vin

Atunci, am strigat şi eu către mine: “Vin!”
“Să ne ţinem de mâini ş-apoi să rotim
Să ne frângem, de vrem, gâturile,
să murim, să murim
cu această tristeţe în mâini
de mâinile acestui zeu neştiut gurile să lipim
ş-apoi să privim”

“Să privim, să privim!...” a-ngânat corul de mâini,
pregătindu-se de culcare
“-Iată, aici, se-nvârt toate cercurile
şi, aici, se-aruncă într-altul mai mare
cum ştie mai bine fiecare pe fiecare”

“ei, ciuciu!” a băgat de la el mai marele corului

-Nu există scăpare? am întrebat, într-un căscat
-Nu se există, măi, cap pătrat! Cum să ieşi din tine
când nici măcar n-ai intrat
în sufletul apei?! Şi cum să cobori în inima ei, când ea, de la-nceput,
ca un făcut, urcă mereu şi mereu către sine?! Ş-apoi, drumul în sus şi drumul în jos e acelaşi..a şoptit mai marele corului din barca de aur

..pe urmă, am mai auzit cum un pârâiaş îmi susura în urechi:
“mâine, mâine, iubitule, urcăm şi noi pe Acropole?”