Adriana Barceanu -- extras de cont -- poezie

bobadil - 2008-07-31

Un poem o marturisire vie, n-as folosi termenul de "realist" pentru ca as risca sa produc o confuzie cu un curent literar prea legat de o anumita epoca, demult apusa vorba fie intre noi. Si tot intre noi fie vorba pe "realismul" douamiist nu a reusit sa-l reinventeze deocamdata nimeni, cam tot ce se face este la nivelul unei relatari jurnalistice uneori chiar exagerate a unor realitati la limita. Sunt unii, cum e de exemplu Liviu Nanu cu ciclul "Carciuma lui Bicuta" care bat, inteligent, la poarta acestui realism hai sa il numesc asa, de dragul conversatiei "modern" si oricum, fundamental acceptabil, onest... lui ii reuseste partial aceasta tentativa pentru ca Liviu are un farmec doar al lui pe care l-a folosit, ca pe un ingredient secret, in toate scrierile sale. Deci nu neaparat scrierea aceea realista i-a iesit, ci poate doar tot viziunea lui poetica imbracata in haina aceea de proza care se vrea moderna.
Dar asta e deja o divagatie, nu insa desprinsa de tot de context, pentru ca am observat si la tine Carmen tendinta de a impinge in frust, in real textul si cel putin asa cum arata acum e o tendinta pe fondul unei putinte exclusiv descriptive.
Oricum, textul acesta este un text care merita sa traiasca in anul de gratie 2008, adica nu are clisee, nu doarme in pantaloni, nu e bun de citit domnisoarelor de pension si mai ales, nu se poate canta pe o chitara. Deci primul pas l-ai facut. Mai raman ceilalti 999... dar stii ca alde ca mine avem rabdare surato!
Cu placerea lecturii ca sa citez clasici in viata,
Andu

kruger - 2008-07-31

Viziunea realista a poemului consta din primul impact pe care il are pentru autor locul inspiratiei. Mai apoi vine cealalta natura a poetului, remodeland realitatea. Cele mai durabile poeme raman cele atemporale, in care sentimentele nu depind si nu se subjuga locurilor si timpului exact.

O alta perere personala este ca cel mai mare talent al unui poet este sa transforme uratul in frumos, sau cel putin sa-l priveasca detasat. Chiar si macabrul, demonicul pot sa fie stilizate astfel incat sa devina arta, fara sa produca groaza sau greata. Clasicii francezi si americani au demonstrat-o. Insa cand spunem jeg, praf si Romania, prima concluzie este frustrarea. Asocierile dauneaza, autorul devine marcat si supus realitatii, nu reuseste sa o depaseasca, nu putem vorbi de un transcendent poetic.

Dupa parerea mea, douamiismul, fracturismul, nu sunt curente literare, sunt mofturi de tranzitie ale unei generatii poetice tinere. In schimb, poetii cu radacini adanci in optzecism, nu au cazut prada frustului sau vulgului.

Sa vorbim un pic si de egoismul poetic. Prima reactie este a egoului. Egoul este afectat si se revolta. Sufletul este incarcat de ego si nu poate descinde. Ideea este ca autorul sa poata gandi si simti mai departe de sine, astfel incat cititorul sa fie cumva vindecat de cuvintele sale, sa aiba la ce reflecta, la ce filosofa, la ce spera.

Concluzia? Se poate si mai bine. Omul face locul si nu locul pe om, nu?

AdaBarc - 2008-08-01

Andu, si cei ca mine au rabdare si putinta sa strabata cei 999 pasi care mai raman. multu' ca sa citez si eu alt clasic in viata.

Kruger insa vine si demoleaza de la radacina exact ceea ce pot afirma cu mana pe inima ca ne este noua, romanilor, punct de plecare , si anume tocmai aceasta natura a neamului de a intelege conditia in care traim, fiind ea numaita romania.
si pentru ca noi stim cine suntem si de unde venim, cum si kruger stie cine este si de unde vine, nu voi lua decat ceea ce trebuie, lasand restul comentariului sa ramana defulator pentru comentator, din aceelasi motiv pentru care si comentatorul simte defulare in poem.