| |
|
| |
Cum pot fi vorbele mele
încă odată rostite de voi?
Când îţi spun "te iubesc",
limba-mi pătrunde la-nceput
timidă-ntre dinţi,
rămâne-o clipă suspendată
apoi reflex retractilin
o izgoneşte spre-ntuneric
şi iar se-avântă cu nesaţ
să te zărească
prin gratii smălţuite.
........................................
"Te iubesc" se aşterne mantie
pe reciful cuvintelor mele.
Când le-am zămislit păreau a fi clone
ale celor pe care voi le fabricaţi
zilnic în transă:
netede, imanente, incolore.
În fapt ele sunt fisurate, îngeri de abur,
vietăţi cameleonice
ce se-aşează cuminţi în estuare
la umbra fetelor în floare...
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
bobadil -
2008-07-29  |
frumos zis, imi place "anatomizarea" poetica a pronuntiei lui "te iubesc", pot sa o consider chiar o inovatie reusita.
Finalul este mai pretentios, imi place ideea insa ceva pe acolo, printre enumerari, nu ma face sa fiu fericit... poate "fisurate. ingeri de abur".. poate. Oricum, un poem care mie imi spune ca Laurentiu stapaneste un limbaj poetic, aici al aparentei contradictii. Penita de apreciere.
Andu
|
| Ecaterina Bargan -
2008-07-30 |
vorbele tale inca o data rostite de noi nu pot fi decit altfel. doamne, ce amanuntit, explici procesul asta de emanare a sunetelor "te iubesc". parca ai ecplica un proces biochimic, sau o reactie in acest gen. probabil ca ai vrut tu rima ceea in final, pe mine nu m-a impresionat, dar daca este moftul tau. fie.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com