Ecaterina Bargan -- noaptea caii nu dorm -- poezie

sunt drumuri pe care le facem noi locuri perfecte pentru ascunziş
ca nişte scorburi în apă
cîţiva cai somnambuli desprinşi de herghelie
apoi vine noaptea să ia din liniştea noastră să le împletească iarba înaltă
somnul adînc în roua de pe pleoape
rece somn fără casă

este o întrecere stupidă pe viaţă şi pe moarte
în care finalul nu are nicio importanţă
alergăm înainte strîngem fructele de jos
josul este o prăpastie
încălecăm bicicletele şi ne închipuim coama albă de care ne lipim obrazul
prăpastia devine nouri
iar noi fragment de poveste ce ne ţine captivi în vis
ochii ating dimineaţa umedă
sorbim soarele dintr-un păhar de argint ornamentat cu flori
caii pasc florile de lîngă apă în acelaşi loc intangibil
nu ştim nici azi dacă au adormit
un bătrîn într-o haină murdară portocalie se apropie
ei nu se tem ei mănîncă din palme
noi suntem mici aşa ne simţim

cînd văd cîte o căruţă gonind pe aleile şerpuite
mi se pare foarte frumos că mai există aşa ceva
şi totodată biciul furios îmi ajunge pînă la stern
este o translaţie ca atunci cînd cineva jignind un om drag ţie
te jigneşte pe tine
şi asta maerge în planul subconştientului
asta nu se grimează cu nimic

cîntecul de leagăn avea un efect anestezic adormea şi un elefant
dar caii nu se prăbuşeau doar îşi urmau drumul elegant