Ecaterina Bargan -- fructul verde -- poezie

cînd viaţa sugrumă toată tristeţea într-o clipă
nu mai contează ce a fost pînă la ea sau ce va fi după

fiecare noapte e o răsuflare uşurată
ce poartă cu ea credinţa în acel loc numit acasă certitudinea că a mai trecut o zi un insuportabil joc existenţial
o numărătoare oarbă de zile şi nopţi fără de mamă

atunci ne ocupăm cuminţi locurile în rînd
ca şi copii de grădiniţă cînd învaţă cum să reacţioneze în caz de incendiu
fiecare cu boala şi slăbiciunea lui îşi potoleşte frica îşi inhibă dorul îşi stăpîneşte foamea
cît să nu fugă din loc să nu îşi piardă conştiinţa
a fost o luptă fără întreruperi lîngă acel care se ascunde în tine şi nu te părăseşte
mi-ai fi spus că este dumnezeu aş fi mărturisit că ai dreptate

aveam cîteva cuvinte în rezervă cu care să încep dar le-am uitat
ţin minte doar cum am fluturat din mînă
uitînd în urmă un la revedere fericit şi mulţi ochi nostalgici
afară era lumină iarbă umedă furnici ţepoase fluturi cu două feţe oameni transpiraţi
asfalt pictat în două nuanţe succesive umbră-lumină umbră-lumină umbră-lumină
filme liniştite în care sîngele nu făcea inima să bată mai tare
nu ţesea spaimă în vertebre
şi prieteni mai mult noi dar nu ştiu cît de adevăraţi
eu îmi spălam ochii îmi tot spălam ochii şi simţurile nu aţipeau

aşadar nimic nu-mi putea face mai mult rău decît un fruct necopt
ce atîrna în aer între nouri
forma lui se contopea cu formele lor
absurdă combinaţie ce echivala cu o doză de iad
eficientă un scurt însă chinuitor timp
dacă dorinţa era mai puternică decît logica
esenţială logică în toate planurile mentalului şi fizicului uman
atunci şi acum

totul începuse cu ipocrizia închipuită
firesca trădare energia negativă îngrămădită într-un fruct
ca pe timpurile lui adam şi eva
reluate într-un design mai nou
filmat de sus
da timpurile se înlocuiesc se substituie nu ştiu ce fac
dar seamănă unele cu altele ca mama cu pruncul născut
comunicînd o altă istorie ce-şi află originea departe
fluviul aici

eu simţeam singurătatea ca pe o muşcătură de insectă în spate
ca pe un ciob de sticlă sub unghia de la picior
stam pe aceeaşi piatră de la răspîntia drumurilor şi aşteptam
aşteptam un pelerin însingurat sau chiar singur
un hipopotan cu fundiţă roşie
o vidră în nuanţe de roz
sau măcar un om apropiat şi drag
mai ales un om apropiat şi drag

cu care să vorbim să rîdem să tacem
să adunăm vise în castele de nisip
şi să privim cum le ia încet apa

simţeam singurătatea ca levomicetina pe limbă
simţeam frica pe care nu am înfruntat-o la timpul ei
în urzica vie în uleiul încins în fructul verde din fundul grădinii
aşa mi se îmbiba în piele în argintul de pe piele
o gustam de pe degete o aruncam pe fereastră îi dam drumul pe apă
de ce să mă înspăimînte imobilitatea dinspre şira spinării vertebrele încleştate armatele de furnici şi dragostea
de ce
dacă ea tot rămîne
în altele pe care nu le atingi rămîne

este despre cum vorbeşti fără să se simtă cum respiri
este despre cum înoţi fără să iei apă în gură
este despre acea balanţă pe care înainte şi înapoi nu cîntăresc nimic
este despre acel echilibru din mine care persistă
în fiecare cîştig decizie corectă om greşeală pierdere
eu sunt zgomotul care nu te lasă să dormi
eu sunt liniştea care te adoarme
pasărea legată de copac
copacul răsturnat în cer
cerul culcat pe pămînt
şi tot restul lumii
ascuns într-o scorbură de şarpe
într-o gaură mică şi neagră de şarpe
în care aruncăm toate nedreptăţile speranţele măreţe dezamăgirile
venin adunat în rădăcinile pomului
depozitat în fructul verde

ia-mi palmele în mîinile tale
scoate-mi toate aşchiile bizare
lasă-mi obseala să doarmă pe umărul tău
apa rece îmi ajungea pînă la glezne pînă la genunchi pînă la abdomen pînă la sîni
şi mă aruncam cu totul valurilor şi nu mă gîndeam atunci la cîţi au murit de înec
la cine a putrezit în adîncul prefăcut acum în nisip şi săruri
şi nu ştiu nici acum ce e mai grav
să te îneci să arzi sau să fii îngropat în pămînt

şi deodată frunzele au încetat să bată
păsările dansau în spirale pe cer
nu reuşem să fotografiem cu văzul măcar o formă
ne rămînea doar plăcerea clipei de acum
eram conştienţi de asta
şi nu ştiu cum dar pentru o clipă sau mai multe eram fericiţi

închid ochii sunetele încîlcite ne unesc
şi nu mai contează nici numărătoarea oarbă de zile şi nopţi cuvintele pierdute o minută minus de fericire
filmele de groază fructul verde imprudenţa
timpurile care renasc absenţa dureroasă
singurătatea amară
recele din tine ce-ţi descuamează trupul de frică
fiinţele în care te regăseşti
frumuseţea ultimativă
închid ochii sunetele încîlcite ne unesc
nimic altceva nu mai contează

a fost o luptă fără întreruperi lîngă acel care se ascunde în tine şi nu te părăseşte
mi-ai fi spus că este dumnezeu aş fi mărturisit că ai dreptate