Adriana Barceanu -- jurnal -- poezie

permanent irosesc
somnul, viaţa, posibilităţile
în încercarea de a scrie o poezie despre
mine, noi, cei de afară
tu mături străzile dimineaţa
de zâmbete ca un serial killer
pui stop învârtirilor pe loc
mi-aminteşti de ziua de naştere
de sâmbăta morţilor
te iert pentru că ai un număr prim
cu care mă hrăneşti şi coşmaruri despre cum ar fi
să nu mai fii singur
adulmec dimineţile astea când oameni cenuşii strigă
fără glas
unde am pierdut lumina

*****

m-am trezit în românia
pasăre călătoare ciugulindu-ţi din palme
au început să roadă în mine durerile tale, mizeriile tale
ca o plagă uriaşă întinsă pe ochi
mă mişc între zidurile astea stricate între rândurile de gunoi pe marginea căilor ferate
între maşinile de lux parcate lângă blocuri umede din care miroase a rânced
din care ies oameni cenuşii

ce fac atunci când nu va fi soare când nu vom trece marginea când somnul va încetinii adormirea
când palmele tale vor fi goale şi reci
consecvent pândesc minunile tale şi văd chipul tău în spatele altor chipuri
şi vorbele tale în spatele tuturor vorbelor
ştiu ca stai în picioare aşteptând să cad în genunchi
voi fi ultima formă de căutare şi n-ai să mă laşi
n-ai să mă crezi
şi n-ai să mă vrei

*****

soarele se scutura blând după ploaie
cerul bătea-ntr-un violet fermecător
curtea bunicilor era mult mai mare atunci
era toamnă şi ţările calde nu ştiam unde sunt
oamenii erau înalţi şi puţini eram agăţată de ei
despre sergiu ştiam că are o mamă care trebuie să moară
nici acum nu înţeleg nici atunci de ce sunt lucruri despre care nu ştii să vorbeşti
îmi plăcea să mă-nvârt pe loc până ameţeam
când plângeam mi-era teamă că se supără dumnezeu
dar şi oamenii plângeau şi aprindeau lumânări

*****

apăs enter şi scriu alt rând
e zadarnic şi timpul ticăie fiecare minut
s-a schimbat cursul euro pe internet
e trecut de şapte
am continuat să merg pe mal
n-am întins mâinile şi n-am strigat după tine
şi vezi? mi-e destul de uşor să-mi ţin echilibrul
nu bate vântul, poate numai o adiere
îmi aminteşte cum ai plecat

noaptea asta n-apasă doar visul mi-a făcut loc să-ţi mai scriu
despre noi nu mai e nimic
nici măcar gol spaţiul nu cere prezent
am închis teorema cu punct
mi-am amintit
încercând să mă joc mi-am pus măşti
crezi ce vrei
un poet scrie încă o carte
pe stradă aceaşi oameni şi asta e bine
mă cunosc nu le spun despre tine
aşa ascuns eşti încă al meu

*****

sergiu a murit în locul lui n-a venit nimeni
sunt lucruri despre care nici acum nu pot să vorbesc
e ca şi cum îmi lipseşte o bucată de inimă
sau o frântură de suflet
mă plimb mult uneori cineva seamănă cu el
şi-atunci ştiu cât de închis îl ţin înăuntru

*****

e ciudat cum ştiu şi nu ştiu că oamenii mor