pal emilian -- inimă -- poezie

lipit de scaunul maşinii celălalt trup împrăştiat prin torpedo în faţa mea munţi cu urmele schiorilor care au murit vara trecută parcă şi pe-aici avusesem un pat o alee pavată în spatele blocului un loc de parcare ce mă doare mai mult mă doare că din toate nu mai rămîn decît fragmente ca nişte metal încins dintr-o explozie care îţi retează o mînă ori îţi rămîne o cicatrice pe faţă şi nimeni nu se mai uită la tine
cobor geamul şi-mi vine să urlu uitaţi-vă la coastele mele la sufletul meu la penisul meu mai mult de atît nu voi fi niciodată

să beau pînă mă refuză tot trupul ca atunci cînd mă dădea maică-mea afară
să zac ameţit pe un stadion şi să nu ştiu că dumnezeu a inventat jocul acesta cu animale sălbatice şi totuşi să-mi deschid pieptul să spun luaţi şi mîncaţi din acesta toţi acesta este trupul meu cine mănîncă din el nu va urî în veci să-ţi spun ce văd eu văd munţii aceştia au gheare şi apartamente toate cu numărul 18 să-ţi spun ce văd eu airbagul desfăcut ca o ţeastă în care copiii caută urmele celor ce-au fost părinţi un răsărit de alcool şi un apus ca o cobră regală

ploaia sparge parbrizul îmi intră în gură mă devorează ce uşurare iubito ce uşurare oare cum aş fi scăpat de tot acest junkyard care se cheamă trupul meu frate-miu mi-a luat un tricou pe care scrie my other body is a temple frînturi de gînduri mi se înfig în creier ca farurile unei maşini în miezul nopţii turnu severin roşiori pîrîul lui iov alejd şi cine dracu să mai ştie oraşele la adăpostul cărora m-am pişat cu senzaţia aceea de ruşine că fac ceva nefiresc oraşele în care nu mi-a deschis nimeni în haine de mag oraşele pe care am vrut să le populez dar am rămas atît de singur de parcă aş fi fost un i.a.s. părăsit în care nici vîntul nu intră

şi toată tristeţea asta care mă presează ca un tesc încărcat pînă la refuz cu struguri ca un concasor care sfarîmă kimberlitul singurul meu prieten are nişte cioturi în loc de mîini aş amesteca scuipat cu ţărînă să-i crească degete dar omul nu e copac şi nici copacul nu crede în oameni aş amesteca scuipat cu ţărînă tot ce fac e să urlu uitaţi-vă la coastele mele la sufletul meu la penisul meu mai mult de atît nu voi fi niciodată

dar e bine iubito atîta timp cît nu vorbim ca să cerem ceva ca să plîngem ceva ca să putem însemna ceva mimăm dependenţe mîine vom mai vedea la început îţi spui că e simplu să renunţi apoi te trezeşti într-o zi că bei că fumezi că te freci de scoarţa unui copac să nu uiţi cum e să dormi lîngă o femeie cea mai cumplită e dependenţa de căldură a două trupuri ce se apropie

soarele intră în mine ca un pickamer pielea vibrează şi crapă din mine ies milioane de vietăţi toate cu numele dragoste dacă spun moarte sîngele fierbe dacă spun inimă
se-nvîrte pămîntul