Ancuta Leonard -- inima e o cazemată -- poezie

dacă m-ai întreba cum mă simt nu aş şti ce să-ţi răspund.
spre deosebire de mine, un greier în chihlimbar s-ar putea simţi cel puţin privit.

ai concentrat în tine bărbaţii ca într-un lagăr de exterminare. nu ţi-a trebuit niciunul întreg. ai vrut doar părţi. câte ceva din fiecare. cum ai adăuga puţin lapte praf în cafea.
nu pentru gust, ci doar pentru că îţi place culoarea.

pe mine m-ai cunoscut la fel de uşor cum mi-ai fi ghicit în palmă. dar eu n-am ştiut să-ţi spun cine sunt. un 1 ridicat la puterea inifinit. un om ridicat la puterea omului. un dumnezeu coborât din puterea lui dumnezeu pentru a-ţi dărui nemurirea.
aşa te-am iubit.

o vreme am trăit ca şi cum fericirea îşi înnodase o sfoară de deget, ca să ne ţină minte. iluzia perfectă a unei acalmii. de fapt ne aflam în ochiul tornadei. acum sunt un 0 care are în sine toate zerourile. toate golurile. nodul îl port peste inimă, ca pe o mască de gaze.

am încercat să mă conving că e altfel, dar nu am reuşit. iubirea nu poate ignora regulile ficţiunii. odată trezită curge precum un roman fluviu scris de un dement. în fiecare zi un alt deznodământ.

trecutul nostru proiectat în viitor poate fi la fel de tare precum esenţa unei fotografii. se ia luciul scorojit de pe suprafaţă, se dezlipeşte cu grijă, bucată cu bucată, ca şi cum memorăm felul în care se dezasamblează un ceas. sau un puzzle. se amestecă bine cu nişte tutun, apoi se ruleză într-o foiţă asemenea unui joint. se fumează înainte sau în loc de injecţia letală.

*

m-am dus la ea cu pieptul desfăcut. coastele mi se arcuiau vesele, aduceau cu o cobiliţă folosită pentru cărat speranţe. mă puteam inchipui având optimismul desuet descoperit de sisif, mulţumit de propriul destin. “am un cadou pentru tine. ţi-am adus inima ca pe un peşte de acvariu cumpărat din piaţă. într-o pungă cu apă”. a luat-o. la început nu prea îi găsea locul. aş fi vrut să le pună împreună la ea în piept. poate le-a şi pus. în orice caz, la un moment dat le separase, ca pe două mâţe care nu se suportă decât atunci când sunt în călduri.
“n-a rezistat”, mi-ai zis peste un timp, “uite cum stă cu burta în sus. viaţa a ieşit din el şi s-a cuibărit în mine. aşa e soarta. e caraghios acum, arată ca un prezervativ abia scos...”. am tăcut. multă vreme am stat fără să mişc, fără să clipesc. apoi mi-am desfăcut pieptul, ca pentru un zbor lung. coastele încă zâmbeau, de data asta aveau acel surâs indescifrabil pe care îl au oamenii înainte de a se ascunde acolo unde nu vor să fie găsiţi prea curând.

*

dacă m-ai întreba cum mă simt nu aş şti ce să-ţi răspund.
mai gol decât o peşteră din care cineva a scos liniştea.

am uitat să îţi spun. dragostea nu este o lecţie de privit în oglindă. noi oamenii avem suflete asemenea chipurilor de vampiri. nu se lasă reflectate de argint sau de aur. ţine minte asta. o şedinţă de machiaj transformă spaţiul dintre doi oameni într-un coup de poudre peste singurătate.

durerea e o mană a pământului. ne învelim în ea. ne ascundem, pândim animalul ce va alăpta zorii zilei. atunci teama de întuneric se transformă în iubire.
o cazemată într-o podgorie în care strugurii ni se coc pe sub piele.
mustul se scurge asemenea placentei când avortăm spontan fericirea.