Virgil Titarenco -- memento I -- poezie

am fi fost poate fericiți
ne-am fi născut în locul copiilor noștri
cîndva după topirea în rugină
a cortinei de fier
sau poate cu cîțiva ani mai înainte
doar atît cît să nu mai ținem minte nimic
din zbenguiala comunistă
a îndobitocitei noastre țări
am fi fost poate fericiți
ne-am fi cunoscut în liceu sau poate după
undeva într-o emigrație boemă
dintr-un campus scoțian
sau poate socialiști convinși
mai ales tu la paris
am fi fost poate fericiți
căsătorindu-ne pe ascuns
într-o basilică italiană
îndrăgostiți nebunește unul de celălalt
de pisa de amalfi si de matrena
am fi călătorit pînă la capătul lumii
pînă la casablanca sau la tel-aviv
și te-aș fi lăsat însărcinată
ca întotdeauna în anul doi
am fi fost poate fericiți
nebotezați în orgoliile tembele
ale lui ștefan cel mare şi sfînt
sau ale vreunui mihai voievod viteazul
și nici în mesianitatea aceea imperturbabilă
de țară în curs de dezvoltare
am fi fost poate fericiți
cu sîngele neîntinat de teama de mîine
sau de teama de a nu avea întotdeauna dreptate
ne-am fi cotropit unul pe altul noaptea
și prin tunelurile alpilor
într-un mercedes preistoric
pînă la delir pînă cînd ai fi spus
că ai dat tot ce putea dărui o femeie
am fi fost poate fericiți
răstignindu-ne goi pe o plajă pustie
în creta sau rătăciți în pirinei
am fi făcut dragoste
pe stîncile acelea fierbinți din efes
pînă cînd ai fi rămas din nou însărcinată
și ai fi amînat examenul de masterat
am fi fost poate fericiți
neștiind niciodată culoarea verde
a pașaportului și nici tîmpenia verde
a vameșului român
am fi vorbit cinci limbi
și am fi visat nebunește
o casă în california sau în toronto
am fi fost poate fericiți
într-o seară în barcelona
într-un restaurant rătăcit în port
mi-ai fi spus că e vremea să ne așezăm undeva
aș fi întors capul să mai privesc
încă o dată apusul
ți-aș fi sărutat mîna zîmbind
dezvelindu-ți instinctiv genunchiul
ți-aș fi spus că de la toamnă
încep să predau la un liceu din strasbourg
ai fi închis ochii ușor și
am fi fost poate fericiți