Ancuta Leonard -- corpuri de iluminat -- poezie

ce dumnezeu caut la morgă mi-am zis
nu e aici
doar trupuri goale desfăcute ca nişte peşti
o masă cu o lampă din sticlă mată o pereche de ochelari mănuşi din latex albastru
pe o farfurie o felie de cozonac muşcată două pahar de vin
unul cu urme de ruj unul fără dopul sticla
aerul dintre obiecte albastrul din aer
multe creaturi de tot felul
bacili viruşi bacterii
înmulţindu-se fără jenă fără dragoste fără dumnezeu
nu e aici

poate l-au luat
mi-am zis ştiam că nu e niciun gram de adevăr în asta
nu încape îndoială
stăteau toţi cu feţele în sus
cu ochii închişi de tot un fel de lanterne fără baterie
luminau tăcut spectre de galben alb roşu portocaliu alte culori
difuze îngheţate parcă le furase careva căldura
mi-au amintit de un foc în sticlă
aveam odată unul când eram copil strălucea puternic
ziceai că-i viu dar sticla era rece

erau vreo 30 de cadavre
ce ciudaţi sunt oamenii după ce mor nu mai sunt oameni
aici nu mai au nici nume au numere
la ţară e mai simplu se zice mergem la mort
la care
mai întâi la ăl din deal din pietroasa apoi scoborâm pe peret
pînă în buza costişei lîngă ai lu Trifan
cel mai simplu e când e la tine acasă nu trebuie să mergi aşa mult
stai şi te uiţi la babe cum bocesc unde te duci tu cui mă laşi
moartea e un fel de geografie în care omul se confundă cu locul său în
mormânt lumea vine aprinde lumânări la mormânt
nu la om despre om mai zic câteodată câteodată oamenii mari
la un pahar de ceva
ce băiat fain era varsă puţin auzi mă tu eşti a lu răposatu
ia de aici 10 lei de bomboane

mă uitam la trupurile cu piepturile desfăcute
gata să-şi ia zborul
bărbaţi vânjoşi puternici cu fălci mari buze ca asfaltul
un fel de uriaşi împietriţi nu mai puteau face niciun rău
tata era mic parcă am fi fost de-o statură
au scos tot din el avea pielea prespălată ca blugii
dacă l-aş îmbrăca nu cred că mi-ar fi mare
am scos din buzunar lumânarea
am aprins-o
o altfel de lumină se scurgea în aer se amesteca tăcut
cu albastul neonului un abur ce se rostogolea vălătuci în colţurile întunericului
umbrele tuturor au pornit să urce pereţii spre tavan
undeva sus nişte stropitori ca la duş
m-am gândit că pe acolo vor să fugă sau poate printre palele ventilatorului
da unde s-ar putea duce aşa goi

uşa s-a deschis s-a făcut curent au intrat doi doctori
lumânarea s-a stins umbrele s-au aşeazat cuminţi din nou în trupuri
ea a aprins lumina era tânără frumoasă părea o zână mirată cu părul despletit
el şi-a luat mâna de pe umărul ei a bagat-o în buzunar s-a privit puţin cu bărbia în piept avea urme de ruj pe halat
scoatea abur pe gură ca un balaur ce cauţi aici copile am citit în el
nu mi-a fost frică
am venit să-i pun lumină lu tata am răspuns umplându-mi pieptul de aer
fără să îmi vină să plâng iar
vorbele au intrat pe tăcute în copul gol din dreapta mea
din tata a ieşit brusc o strălucire de argint
care pentru o clipă a făcut morga
să semene cu un glob de cristal în care toată lumea
părea mai vie ca niciodată