Luminita Zaharia -- Cai verzi pe pereţi -- poezie

Ea lua toate lucrurile la propriu.
Cînd cineva cãdea pe gînduri,
se repezea sã-l ridice.
„L-a prins cu mîţa-n sac“, se zice.
Rãsturna sacii oamenilor pe stradã
sã salveze bietele mîţe.
Cu „musca pe cãciulã“ era însã mai greu.
Puţin mioapã, n-avea cum sã vadã
toate muştele, pe toate cãciulile. Uneori,
auzea vorbindu-se despre „copii din flori“ –
i se pãrea sublim, dar nu pricepea şi pace!
Cum sã recunoşti copiii din flori,
cînd toţi copiii parcã sînt trandafiri, sau bujori?
Într-o zi, a aflat cã dragostea e oarbã
şi-a-nvãţat, una-douã, alfabetul Braille.
Dar, vai,
iubitul ei nu i-a înţeles truda – şi tãbliţele ciudate
(şi dragostea, şi bogãţiile toate)
au ajuns la coşul de gunoi.
(Ea nu vede, nu gîndeşte ca noi –
dar dacã lumea ei e mai bunã?)

I se spunea ades: „Visezi cai verzi pe pereţi!“
şi o întreagã lunã
n-a mai dormit, sã prindã caii din vis.
Cînd a-ntrebat: „Voi fi şi eu ca voi?“,
„La Paştele cailor!“, i s-a zis.
Şi, ca sã nu se mai facã de rîs,
ca-n pãţania cu mîţa-în-sac,
a citit toate cãrţile de bucate
şi le-a fãcut cailor cel mai bun cozonac.
„Vrabia mãlai viseazã“ – iar ea, grijulie,
presãrã mãlai pe toate strãzile,
prin livezi, pe cîmpie.
Auzise-ntr-o zi cã pînã la Dumnezeu te mãnîncã sfinţii.
Încercã, printr-o-ncordare supremã a minţii,
sã-nlãture imaginea sfinţilor aruncîndu-se ca ulii
asupra sãrmanilor cãlãtori înspre rai,
sfîşiindu-i mişeleşte cu dinţii.
La nici o onomasticã nu s-a mai dus,
biblia a pus-o sus
şi nici jertfe n-a mai adus
frumoasei Marii.

La „Prinde hoţul, scoate-i ochii“
era, întotdeauna, cel mai greu.
Ce dacã un om îi furase inima într-o zi?
Cum sã comitã o crimã?!
Auzea mereu
cuvinte triste, ca o poezie-n surdinã:
„Sîntem cu toţii numai praf de stele“.
Şi-a pus atunci aspiratorul pe piele
sã vadã ce rãmîne dincolo de praf.
Avea în bibliotecã un vraf
de dosare
cu însemnãri detaliate şi clare
despre sensul cuvintelor, despre întîmplãri şi vise
despre toate lucrurile scrise sau zise
din antichitate încoace.

Uneori, îi plãcea sã se joace
cu cuvintele, care-n ochii ei deveneau fiinţe vii
şi le iubea ca pe nişte copii.

„A-ţi stoarce creierii“ era expresia cea mai durã
şi constata cu resemnatã urã
cã i se-ntîmplã, zilnic, şi ei.
Eheeeei,
şi-atît şi-i stoarse, sãrmana,
cã-n craniu nu-i mai rãmase decît
un spaţiu alb şi cãlduţ
unde o privighetoare rãtãcitã
într-o searã de varã a înnoptat –
desigur, la figurat!