Luminita Zaharia -- Ultimul muritor -- poezie

Nu pot să pun geană pe geană,
nu pot să mai pictez poeme
pe care, apoi, să le cânt.
Sunt,
pe primitorul Pământ,
ultimul muritor.
Nu pot să mai presar, pe rană,
sare – căci nu mai doare, ca-n copilărie.
Sarea-n bucate e doar în basme.
Îngerul mi-a murit aseară, în cazne.
Ultima ciocârlie
a supravieţuit trei zile în colivie.
Nu ştiu cum am scăpat de dezastre.
M-au apărat visele voastre
(impregnate în aerul otrăvit,
ca nişte frunze uriaşe)
de uragane şi ploi,
de cenuşi radioactive, de noroi,
de acel dor sfâşietor
ce mă chema spre infinit.
Trăiesc prin voi
şi vă duc mai departe.
Eu, omul fără vise proprii, ultimul om.
Mi s-a mai dat o şansă?
Sunt oare penitenţa tuturor?
Un atom
îi spune altui atom:
„Visează! Asta se aşteaptă de la tine!“
Un ozn coboară, ca o buburuză uşoară,
pe-o frunză pe care stau, cuminte,
absolvită (enfin!) de cuvinte.
O fiinţă verde mă ia de mână
(de ce, după dezastru, totul e verde?).
Mă arată cu mândrie fraţilor ei:
„Iată o entitate bătrână
ce-a supravieţuit
pentru că n-a mîncat, n-a dormit, n-a gândit
cam vreo lună.
Tocmai ea (cea mai decolorată-ntre femei)
care nu mai vroia, a rămas.
S-o studiem pe îndelete –
aşa material mai rar găseşti!“

Pe masă, nu mă mai pot concentra.
Mă gîndesc la furnici, la poveşti…
O altfel de amorţire mă micşorează.
Spun: „A“.
Mâna dreaptă se-ncrâncenează,
se-agaţă de creion (de ultimul creion, fireşte!).
Un alt verzişor îmi zâmbeşte,
cu bisturiul strălucind ca un soare
în mica mea zare.
Un pui gustos, gustos de tot în supă.
Totul se va petrece (întotdeauna!) după.
Timpul e-acelaşi prieten misterios
pe care ţi se pare că-l ştii.
Deasupra mea, într-o oglindă:
eu, care nu puneam titluri la poezii.