pal emilian -- cer deschis -- poezie

tatăl nostru care ai fost în ceruri astăzi nu am nimic să-ţi spun
golul din mine e şi el un fel de cer dar nu asta te interesează
nu am nimic să-ţi spun nu-mi cer iertare nu-mi pare rău
mă simt doar ciudat să te ştiu atît de aproape eu la un balcon tu la altul
dimineaţa e o crispare un fel de frig oamenii aprind focuri în oameni se încălzesc apoi pleacă
păsările sparg ouă cu ciocul din coajă iese lumina gălbuie
uneori îmi vine să torc pe asfalt ca o pisică să caut prin tomberoanele zilei ceva lucruri de preţ
nu mai pot doamne ţi-aş spune că nu mai pot foamea intră în mine ca un tren fără oprire mîinile amorţesc odată cu înserarea maxilarele dor buzele s-au mişcat şi n-au spus nimic cerul din mine e şi el un fel de gol dar asta nu te interesează

singurul lucru mai important e să mă spînzur de suflet
să-l las aşa să atîrne de fiecare cuvînt oricum tatăl nostru a fost în ceruri s-a făcut criţă
şi-a spart capul de-acolo curgea apă şi vin medicii l-au rugat să nu mai bea
el dădea a lehamite din mînă dormea prin staţii de autobuz încercînd să ajungă acasă într-un fel de casă
eu mergeam la interviuri în costum jerpelit şi pantofi sparţi
uşile se închideau de la sacou mai cădea cîte un nasture ca nişte gloanţe lovind condamnatul sub privirile tatălui

tatăl nostru care ai fost în ceruri tu ştii pîntecul femeilor e doar un buncăr
în care copii rătăciţi de atîta spaimă nu-şi spun pe nume aşteaptă la rînd cu farfurii de tablă în mînă bucata mucegăită de viaţă
se zguduie buncărul cînd tatăl loveşte cu pumnii ei strîng în braţe jucării de pluş
ei nu ştiu că jucăriile vor trăi veşnic

într-o zi am să-ţi spun tot
ştii că îmi place să vorbesc despre mine
o să ne povestim unul altuia ai să rîzi cînd îţi voi spune că mi-am promis
să nu îmbătrînesc niciodată într-un fel aşa şi e mai plîng la cîte un film
cînd zîmbesc lumea spune că sînt un prunc aşa arată oamenii care nu au nimic de pierdut uneori să mă tragi de mînecă mă las dus de val şi nu mai ştiu
dacă vorbesc doar ca să mă răzbun ori pur şi simplu mi-e dor de oameni

*

copilul se sufoca strîns în braţe mama îl pipăia poate-i lipseşte vreun os
îi aranja vestonul scutura scame închipuite
trenul venea cîntînd ostăşeşte dum-dum dum-dum roţile mestecau lumea
făceau din ea vată de zahăr
ochii mamei ţineau de urît ochii fiului mîinile mamei frămîntau mîinile fiului
o să crească şi-o să împartă pîine cu mac îşi făcea curaj mama
o să dospească şi-o să fie bun ca pîinea caldă îşi făcea curaj mama
dum-dum dum-dum roţile trenului mestecau lumea ca într-un bîlci
unde tatăl trăgea la ţintă cîştiga premiul cel mare
un cocoş de gips care cîntă de trei ori despărţirea
mama ştergea de pe frunte o cută cu degetul
mă vede lumea scîncea copilul mama îi strecura în buzunar o felie de pîine şi nişte salam copilul se bosumfla acum miros a ţăran mama zîmbea în urma lui mirosea a pămînt proaspăt

casa lumea pămîntul s-au golit dintr-o dată mamele dorm cu lumina aprinsă
de teamă să nu treacă soldaţii şi să nu-şi mai aducă aminte de ele
de teamă să nu-şi mai recunoască fiii nebărbieriţi şi traşi la faţă
au plecat în veston şi s-au întors zdrenţe
toţi plecăm în veston şi ne întoarcem cum ştim mai bine
casa lumea pămîntul se-nvîrt toate deodată ca un pîntec
în care moartea îşi cere dreptul la viaţă
mamele nu se mai roagă de teamă ca rugăciunile să nu se întoarcă şi mai nespuse
mîinile mamei frămîntă mîinile fiului ochii mamei ţin de urît ferestrelor sparte ca nişte timpane

mîncare sleită facturi mama îngînă un cîntec
vocea se-ntoarce pustie după atîtea spaţii albe şi vaste
într-o parte a lumii copii se roagă cuminţi lîngă pat
în altă parte soldaţii îngînă un cîntec între două bombardamente
flacăra aragazului pîlpîie flacăra lumînării pîlpîie
trupul chircit face loc nopţii cocoşul de gips cîntă de trei ori despărţirea

femeie iată fiul tău a crescut bine a luptat bine
să nu-ţi fie ruşine mamelor nu trebuie să le fie ruşine copiii sînt făcuţi să plece
mamele sînt făcute să plece
orice naştere moşteneşte un strigăt
orice lume moşteneşte o alta
mamele se sufocă strînse în braţe
copiii le pipăie poate lipseşte vreun os
scutură scame închipuite
dum-dum dum-dum roţile trenului mestecă mame fac din ele vată de zahăr
dum-dum dum-dum roţile trenului frămîntă mame ca într-un bîlci
unde copiii trag toţi la ţintă cîştigă premiul cel mare
năframe cu chipul mamei mirosind a pămînt proaspăt