| |
|
| |
Noaptea ţine în dinţi osul zilei.
Trântită sub plapuma orelor, Femeia mişcă lumea înainte.
Numai El, cu degetul în sus, ca o coarbă,
Scoate din cer ochiul divin şi-l întinde în iarbă.
„-Cine-i acolo?” a întrebat sufletul aplecat peste Om.
În colţul gurii îi şerpuia un fir de măduvă, siniliu.
Atunci a scos capul afară din femeie şi-a zis mai mult către sine:
„-Iartă-mă, Lazăre, viu!”
În cer se făcu o pădure de scâncete, cu gâtul în jos.
Trântită sub plapuma orelor, aici şi acum, Femeia deschide gura cuvintelor
Mai mult către sine,
Apoi şterge cu părul ei frumos
Sufletul Lui cu gâtul de liră.
“-Cine eşti tu?” întreabă el cu inima în mână ca o piatră a lunii.
“- Cine eşti tu?” întreabă ea, luminoasă, cu părul.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| bobadil -
2008-06-18 |
Dorine, nu zic nu, am citit de trei ori si nu m-am indepartat de text. Insa nu mi-a fost clar ce parodiezi... pot fi mai multe lucruri. Cred ca macar un subtitlu lamuritor in acest sens ar fi benefic. Pentru cei mai grei de cap, asa ca mine.
Andu
P.S. Unele metafore mi se par cam "imprumutate"... or fi din vreun eventual text "parodiat"? Sau doar "influente"?
|
| francisc -
2008-06-18 |
ai dreptate, andu, tb sa fi pus subtitlul "pastişă". acum sper că e limpede. multumesc
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com