| |
|
| |
se făcea
că serile erau din ce în ce mai blânde
ca timpul uneori cu oamenii
când cădeau la picioarele noastre fremătând
că pietrele se ridicau vorbind fiecare în limbile lor
iar oamenii se îndreptau care-ncotro
şi tot nu dădeau importanţă timpului nepăsători
că setea mea se preschimba în sare
precum odată o femeie uitându-se înapoi
şi-atunci
şi-atunci reuşeam să te scriu
şi-atunci reuşeam să te scriu
pe ploaie
şi tot nu ştiam
şi tot nu ştiam şi nici nu voiam să mă mai găsesc
căutându-te
printre laturile fiinţei
tuturor trecătorilor
şi totuşi
gândul mă ştia
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com