Adriana Lisandru -- Ferestre -- poezie

pe masa asta e veşnic dezordine
hârtii risipite aşteptări risipite prea multe minute
cu miezul uscat
uneori îmi imaginez că ştergi praful
uşor încruntată cu buzele strânse
apoi deschizi ferestrele
larg

*
tot mai rar visez oameni tot mai des visez lacuri
intru în ele până la frunte şi mă spăl de toate cuvintele
niciodată nu ştiu cum mă întorc iar la maluri
botezată în credinţa răbdării
important este că dimineţile nu mă-ntreabă
dacă sunt ori nu pregătită de naştere

mamă, aici lumina este adusă de păsări
pe aripi
aş putea crede că au zburat din lacrima ta
dar noi două nu plângem noi doar ardem încet
până curge pe inimă ceara tăcerilor

*
uneori mi-e dor de părul meu lung din anii de şcoală
cineva să mi-l despletească şi să-l pieptene cu mişcări adormite
camera să miroase-a cerneală şi a somn de copil
picurând pe obraji

atunci mă uit în oglindă
văd cum moartea aruncă peste umărul meu
timpul
ca pe o perie ştirbă

*
când deschid ferestrele îmi cresc fluturi în palme
se zbat precum cuvintele într-o scrisoare
rătăcită pe drum
mă intreb dacă tu mai visezi oameni sau
drumuri
sugrumate de ape.