pal emilian -- raincoat -- poezie

„and you who had the honor of her evening,
and by the honor had your own restored ?
say goodbye to alexandra leaving;
alexandra leaving with her lord.”

***
ar putea să se termine aici
bărbaţii aruncă pămîntul cleios peste acest nevolnic
bocete firave mai mult false
mai mult să nu se spună ca a fost neplîns
privirea ta printre oameni ca un obuz rătăcit
smulgi urzicile de pe marginea şanţului
fredonezi ca edith piaf
mon dieu mon dieu
eu tresar în somn şi nu pot face nimic

mă întreb dacă eşti bine aici umblu cu grijă să nu mă înghită
bălţile
atîtea mi-au rămas de făcut
nu am schimbat becul la baie s-a ars într-o zi
cînd din tine ieşeau aburi
nu am schimbat balamaua la geam
n-am izolat pereţii deşi tu-mi spuneai că nu se poate
ba se poate iubito apoi te muşcam de şolduri

***
cîteodată îmi doresc să nu se facă ziuă
ne grăbim toţi spre staţii de autobuz spre taxiuri
ne facem loc cu greu printre lumini
o ţigancă mă opreşte îmi smulge un smoc de păr
îmi spune că voi muri într-un mall
un copil mă opreşte îmi arată ce-a desenat
o maşină o casă un soare
şi niciun om

mă tăvălesc pe asfalt ca un animal în culcuşul său putred

cîteodată îmi doresc să se facă ziuă
să am febră şi să stau gol lîngă tine
să dormi cu gura deschisă şi eu să-ţi intru pe gură
să te posed ca unul care-a murit şi eşti singura legătură cu lumea
cînd te trezeşti desfaci o folie de vitamine
înghiţi cu greu
apoi loveşti canapeaua cu palma

ca atunci cînd ejaculam împreună

***
aici nu e decît un gol pe care umblu
ca un cristos hotărît pe ape
tu strigi mon dieu mon dieu
loveşti canapeaua cu palma

orice gară e un loc bun de făcut cuiburi
bag două degete-n gît vomit curajul
ma strivesc oamenii ca pe o ceapă
trenul are întîrziere cea mai mare întîrziere din toată istoria
întîrziere de-o viaţă aş zice

ar putea să se termine aici
privirea mea ca un obuz rătăcit
în loc de haine pămînt cleios
de la răsărit la apus
o briză dulce
ca între coapsele tale