katya kelaro -- poem -- poezie

îngerii se odihnesc în jurul mesei
unul strânge firimiturile şi le aruncă păsărilor
şi-au desfăcut aripile scuturându-le în lumină
scriu pe coli aproape transparente teorii ale lor
nu mai ştiu dacă sunt oameni cărora le-au crescut brusc aripi
oameni obişnuiţi, răsfiraţi într-un amfiteatru
în faţa cărora literele şi cifrele se îmbibă cu mir
au o tablă şi o mulţime de căsuţe
unde bănuţi cu viaţă stau la încolţit pe întuneric
1 candelă=1 suflet în lacrimi + lumină
în colţ, unul cârpeşte hainele cu frunze
un ţipăt şi pe o scară nevăzută urcă un înger adunând resturile unei făpturi mici
le ţine strâns între cutele hainei ca într-o pestelcă
un cordon ombilical în jurul căruia suflă toţi
cu aripile lor deodată translucide acoperă a boltă trupul mic
zbătându-se
plutesc în jurul lui ca nişte sfere mici
luminoase
copilul scânceşte
între durere şi bucurie
nici îngerii nu mai sunt bătrâni sau tineri ci sunt toţi la fel
ochi mari ascunşi după aripi lăcrimânde
nu mai sunt cuib ci poate doar un pod de palmă cald
amintind de mama
sub aripile lor un copil începe a se coagula
oasele lui mici
de pasăre
prind putere
îl lasă să crească sub cercuri de raze ce nu apun

şi cerul îmi pare o broboadă veche
roasă de atâta purtat
prin găurile ei văd noaptea stelele ca o lumină cernută prin sită
una scursă prin pânza rărită
şi de-acolo,
de sus
îngerii coboară fericiţi ca de pe un deal cu tălpici de zăpadă
mâinile cioturoase împletind din nuiele bice şi punţi
coşuri pentru două pâinile şi cinci peştii lumii
şi un leagăn din frunze ce prind a gânguri