katya kelaro -- a -- poezie

Intr-un târziu şi cosmosul, care nu e altceva decât un fel de ocean
va aduce la ţărm algele de stele,
constelaţiile se vor osifica formând recifuri
cometele vor constitui cea mai rară specie de delfini
delfinii cosmici
ne vom întoarce în timpuri de legendă, când oamenii citeau în fire de nisip,
descopereau cercul la ţărmul Mediteranei

apoi a fost o tăcere grea, o tăcere înainte de ploaie...

Hristos a răsturnat oceanul suspendat peste noi, ne-a învăţat misterul pietrei, al năvodului şi al scării iar steaua de la Bethleem care nu a fost niciodată în plasele pescarilor istoriei, nu a mai apus... Hristos trebuia să amestece norii căci nu sunt altceva decât mici ostroave ori tamburine de sunet să nască pământurile... e fascinant să fii om şi să recunoşti în fiecare fărâmă ce te înconjoară cum El există.... cu toate astea, abia gângurim cuvinte de mulţumire, cuvinte cărora alţii nu le cunosc misterul, doar acei cărora le-a deschis porţile şcolilor albastre le-au numit după ce El le-a purtat mâna să scrie... rugăciune, şi rugăciunii i-au spus psalm. Priviţi din cosmos, de la fereastra Lui, oamenii sunt algele ultimelor valuri, delfini ale căror oase se vor aduna cândva pe fundul oceanului formând un nou lanţ de corali ori o nouă constelaţie.
Primul sunet la naşterea lumii a fost o picătură,/Dumnezeu simţind sânii grei ai cerului şi/a îngăduit lumii din pântecul Lui să se arate.
A pus atâta frumuseţe în această creaţie şi, unde nu a mai avut carne a pus duh şi unde duhul a izvorât, a adus ajutoare care să răsădească viile de pretutindeni, a iubit bulgărele de pământ îmbrăcându-l în strai ţesut de femeie în casă dând-i gând bun să adune toţi macii din câmpie, să prelingă mir de frumuseţe a înduhovnicie... ne-a îndestulat cu frumos pe noi, cei ce abia distingem culorile, ne-a învăţat să nu ne mai temem de apă şi nici de tunet, doar cum să zidim case... însă după plecarea din paradis, nici casele, nici culorile şi nici arborii nu ne-au lipsit aşa cum a fost dorul sunetului... avea Dumnezeu în casa Lui felurite îmbinări de ceruri şi hume din care ţâşneau sunete greu de egalat...
(uneori cred că nici păsările nu au cântat de la început /a existat o epocă de piatră a păsărilor/li s-a modelat glasul /pe măsură ce olarul /a mânuit tot mai bine roata/aşa se face că la început au fost dinozaurii/apoi, lutul a devenit tot mai/moale în mâinile Domnului,/scuturând cutele hainelor a sunet din ce în ce mai frumos)/şi noi am apărut din ţipătul singurătăţii sale.

Şi omul a simţit cum plânsul lui pune în mişcare piatra şi metalul, frunzele şi lemnul ...la trecerea dintre ceruri, adică la izgonirea din rai, omul a trecut printr-o altă poartă, a apei, mijlocind parcă rămânearea în urmă, vremelnicia, dar i-a dat anumite scări după să caute paradisul sonor pierdut şi i-a mai dat şi spaima în vremea din urmă, în vremea marilor oraşe, o spaimă din adâncuri... despre eclipsa de sunet, mai dureroasă decât eclipsa de soare sau de lună, sunetul fiind un fel de potasiu cu care hrănim această minusculă cămăruţă a dumnezeirii, inima.
Dincolo de estetici, teologie, limbaje muzicale, oamenii au simţit nevoia definirii propriei relaţii cu Dumnezeu, au simţit nevoia să strige ...Existi!

Vârful munţilor nu se măsoară de pe Lună după înălţimea piscurilor, ci duppă sunetele ivite la contactul cu aerul, cu vântul, cu aripa în zbor. Acolo, sus, e un sunet pur, stalagmitic... zăpezile se topesc pentru ca eliberând muzica să înverzească toate pragurile uscate ale firii, şi sunetul, închis într-o sferă micuţă, incoloră dar cu o capacitate uriaşă de regenerare, de multiplicare proneşte într-o călătorie fără întoarcere, iniţiatică. Desenul munţilor fără poezia sunetului e un indice seismograf pentru că el ştie a atenua şi războiul plăcilor tectonice şi alunecarea bolurilor_de-noi pe esofagul cerului spre o altă grădină a raiului astfel încât ploile or să ne hrănească şi purifice golul precum pasărea puii abia născuţi... atât de matern ne priveşte cerul! Ne priveşte zâmbind, respirând odată cu noi această clipă într-un perpetuum mobile de parcă în natură circuitul biotic ar trebui să includă odată cu metamorfoza apei şi sunetul ce o însoţeşte după cum fiecare lucru a fost lăsat să aibă o umbră a sa. Da, până şi straniul proces al evaporării apei are un sunet reţinut, un sunet dintr-o muzică aproape imposibil de perceput pentru noi, ca într-o limbă a muţilor şi a surzilor, cu bunul simţ al mâinilor împreunate ale mamei la rugăciune şi e un fel de moarte, lăsând locul altor picături să se nască şi să tremure, să murmure găsindu-şi menirea la întâlnirea cu pământul ori cu primele frunze, cu geamurile caselor, cu feţele trase ale gândurilor, revigorând tenul uscat al mărilor ... sau înmuiind coaja de sub care vor ieşi cu pliscul plin de lumina păsările primăvara şi umplând cu rouă adusă din rai, cristelniţele pruncilor la botez...

Ce e pământul dacă nu un cosmos dens? Fiinţele din alte galaxii văd oasele drepţilor albe, strălucind ca nişte stele formând în stăfunduri noi constelaţii, astfel încat fiecare stea îşi are un corespondent în recifurile oceanului de sus, iar cerul şi pământul sunt un acelaşi ocean privit în oglinzi paralele sau un acelaşi infinit cosmos într-o perfectă corespondenţă a mulţimilor...

Anumite sunete îşi găsesc menirea la întâlnirea cu noi, fie coborând odată cu măduva în adâncuri, la rădăcină fie urcă odată cu plasma şi sângele până spre ultimul pisc uman, creierul năzuind a i se elibera o altă poartă, ochiul ale cărui ferestre le deschidem ca să ne bucurăm împreună de frumuseţea înfăptuită în noi şi în preajma noastră....