| |
|
| |
Şi iar te cer din versul înlănţuit ce creşte
Neputincioasa vrere ca tu să mă însumi
Râvnind la tine iarăşi cum fulgerul râvneşte
În clipa muribundă scheletu-ntregii lumi.
O umbră fără capăt ne’nţelegându-şi vina,
Îmi târâi goliciunea şi caut un final
Tot astfel cum un tunet îşi caută lumina
Lovind cu-nverşunare o margine de val.
Te-nvinuiesc de toate stârpindu-mi fără seamăn
Obscura răsuflare pe foaia de zadar
Dar te ador dup-aia... şi te cuprind cu teamă-n
Îmbrăţişarea nudă a lirei fără har.
Desfă-te, voluptate, din gândul meu bezmetic,
Adună-ne conturul desferecat de timp,
Îmi iartă blasfemia delirului poetic,
Şi umple-mi iarăşi veghea şi-al sufletului nimb!
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com