| |
|
| |
Am fost poet odată... şi am sudat în boltă
Cu electrozii coastei devreme-naripaţi;
–Pereţi retorici, iubi, doar pieptu-mi vă dezvoltă,
Când fruntea vă izbeşte, de ce mă atacaţi?
Abandonat de vrere şi adoptat de vise –
Doar astfel agonia mai poţi să o măsori.
Pe undele pierdute şi ţărmurile-nchise
Ce simplu-i podul palmei când ştii să te strecori.
Amnezică nălucă cu monturi perforate,
Sunt ultimul isteric şi ludul cel dintâi,
Păşeşc prin dinţii fricii s-ascult de încă bate
Călcâiu-nchis în suflet şi sufletu-n călcâi.
În scaunul electric al cerurilor arse
Cât de sublim sfârşeşte sudorul. –Nu mă crezi?
De ce mă strânge albul cu mânecile-ntoarse?
Eu sunt Poetul! Iubi, de ce mă injectezi?
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Sancho Panza -
2008-03-16 |
remarc:
"Păşeşc prin dinţii fricii s-ascult de încă bate
Călcâiu-nchis în suflet şi sufletu-n călcâi."
si
"De ce mă strânge albul cu mânecile-ntoarse?"
mai citim...
Bine ai venit pe Hermeneia, Adrian.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com