nincu mircea -- Cafea divină -- poezie

Sapphire - 2008-03-11

Lucian, să ştii că nu începe rău. Numai că pe parcurs, cam de pe la "Părea un fel de sfârşit de lume", poezia se pierde, devine alambicată. Mai mult, nu înţeleg deloc versul acesta: "Erau ;I cei care aruncau vreascuri în focul ce faţa lui Iisus lumina"?!! (ca idee, în versul alb se foloseşte mai puţin inversiunea ca procedeu stilistic, sună cam artificial; prima parte tocmai de aceea e mai reuşită).
"Patru sau Pavel, sau Paul a fugit" e inutil şi greoi spus.
"Părea un fel de sfârşit de lume" nu merge. Şi părea, şi "un fel de" în acelaşi vers... Cred că ar merge ceva mai hătărât aici, mai simplu, dar puternic spus.
"s-au spart rănile care în dimineaţă
I s-au făcut Lui până la sânge de fiecare soldat pe faţă" - din nou, exprimare încărcată, inversiune care dă un efect nedorit, de artificial.
Aş rescrie poezia aceasta, Lucian. Dă-i o şansă mai bună, are potenţial, iar în ultimul timp am observat că ai început să te debarasezi şi să ai o altă apropiere de poezie. Iar asta mă bucură, pentru că am urmărit evoluţia ta aici de ceva vreme.

lucian - 2008-03-12

sapphire, iti multumesc pentru revenire. parerile tale calculate si calde m/au ajutat sa inteleg si sa invat, dar, mai ales, m/au convins sa rescriu poemul. iata ce a iesit:

Cafea divină

A venit la mine Iisus Hristos şi mi-a cerut o cafea.
Una tare, zicea, că ar avea o noapte lungă şi grea.

Noroc că nevastă-mea era medic şi primea
Din când în când câte un pachet de Jacobs,
Astfel m-aş fi făcut de râs. Cum să Îl serveşti pe Hristos
Cu cafea ieftină cumpărată de la en-gros?

Îmi amintesc noaptea aceea. Se aprinseseră luminile pe stradă.
Nişte câini în călduri, acum, ca după 2000 de ani, încă
Nu recunoşteau că au fugit la cântatul cocoşului.

Se exfoliau tălpile serii după faţa pământului,
Ca limbile focului după faţa lui Iisus.

Azi mă întreb, cât de tare a fost cafeaua aceea?!
După atâta timp despre Iisus ne tot amintim ca şi cum
Ieri ar fi fost printre noi şi ne povestea liniştit
Multe, ca între prieteni, la o cafea.

lucian - 2008-03-13

sau:

Cafea divină

A venit la mine Iisus Hristos şi mi-a cerut o cafea.
Una tare. Zicea că ar avea o noapte lungă şi grea.

Noroc că nevastă-mea era medic şi primea,
Din când în când, câte un pachet de Jacobs.
Astfel m-aş fi făcut de râs. Cum să Îl serveşti pe Hristos
Cu cafea ieftină cumpărată de la en-gros?

Îmi amintesc noaptea aceea. Se aprinseseră lumini pe stradă.
Nişte câini în călduri, acum, ca după 2000 de ani, încă
Nu recunoşteau că au fugit la cântatul cocoşului.

Se exfoliau tălpile serii din coaja pământului,
Limbile focului jucau pe faţa lui Iisus.

Azi mă întreb, cât de tare a fost cafeaua aceea?!
După atât timp despre Iisus îmi amintesc
Cum povestea liniştiţi, ca unor prieteni,
Servind cafeaua teologică.

Sapphire - 2008-03-13

Lucian, nu ai idee câtă bucurie îmi aduce mie să văd că hermeneia e vie şi că serveşte scopului pentru care a fost creată: să ajute membrilor care vor să crească.
Ai prins destul de bine ideea criticii mele; mi se pare mai reuşită ce-a de-a doua variantă postată (considerând prima cea postată iniţial în pagină). Poate că aş mai lucra puţin la "Nişte câini în călduri, acum, ca după 2000 de ani, încă
Nu recunoşteau că au fugit la cântatul cocoşului.", aş încerca să elimin cuvintele care determină fără să aducă un plus de informaţie poetică, de ex, dacă îmi permiţi, varianta mea ar fi mult mai scurtă, ceva de genul "Câini în călduri nu recunoşteau nici după 2000 de ani lepădarea" ; în acelaşi sens, în ultimul vers al poezie aş renunţa la "multe", sună bine "ne povestea liniştit ca între prieteni la o cafea".
Apropos, intenţionat am lăsat fără punctuaţie. Dacă ai să încerci să mai renunţi la cuvintele în plus, la câte unele din cele de legătură, cred că eşti pregătit să încerci să renunţi şi la punctuaţie. Nu e musai, cred, dar eu am încercat asta cu poezia ta şi pare mai puţin încărcată, lasă cititorul să alunece mai mult cu gândul, nu-l constrânge, ci, dimpotrivă, îl pune să gândească. Creierul uman recunoaşte, în versul alb, punctuaţia acolo unde ar trebui să fie. Nu-i nevoie, ca în proză, să accentuezi totul, parcă se cere ceva mai multă libertate.
În final, un sfat pe care îl poţi urma sau nu: pune celelalte variante dedesubt. Nu arată nehotărâre, ci evoluţie şi lucru. Aşa cum spunea Alma într-un comentariu cu ceva vreme în urmă: parcă prea mulţi dintre noi am uitat vremurile în care se lucra la o poezie nopţi la rând...

lucian - 2008-03-13

Sapphire, iti multumesc iara pentru atentia ce o acorzi scrierilor mele.
tin sa iti spun ca nu ma tem de greselile si de superficialitatea mea, ci, mai mult, ma bucur cand pot invata din propria stangacie.
vreau, insa, cel mai mult, sa iti multumesc nespus pentru felul rabdator cu care imi explici taina scrierii poeziei.